Fiecare depinde de tehnicile sale de supraviețuire

Au fost numeroase schimbări politice pe care le-ai putut urmări pe parcursul multor ani, fie în România, fie în afară. Care a fost prima revoluție care te-a marcat, primul moment în care ai simțit teamă și revoltă?

M-a atins definitoriu doliul din decembrie 1989, când atâția oameni tineri au pierit uciși de gloanțe, fie intenționat (în represiunea țintită), fie din greșeală (în haosul revoluției). Am privit chipurile lor (şi trupurile lor fotografiate, depuse la învălmăşeală, în haosul revoluţiei, la Institutul medico-legal) în albumele cu fotografii şi în lucrările publicate din 1990 încoace. Pentru cei pentru care revoluţia din decembrie nu înseamnă mare lucru sau este doar un punct de reper prezent în mod retoric în cărţile de istorie, aceste chipuri şi trupuri sunt anonime, fără să atragă atenţia prin ceva special. Pentru mine, însă, aşa învălmăşite cum sunt într-un vârtej de fotografii cu elevi, soldaţi, miri şi mirese, taţi, mame, fraţi, unchi, mătuşi, nepoţi, şi de fotografii cu trupuri ciuntite, încleştate, străpunse de moarte, ele alcătuiesc o mare familie de oameni liberi.
A doua revoluție care a contat în plan lăuntric a fost mitingul-maraton din Piața Universității în 1990 („Golania”, cum a fost poreclită această mișcare și spațiul ei de referință). Conștiința mea morală s-a ivit atunci și acolo. Piața Universității 1990 a fost o Zonă, o enclavă etică şi legitimă. În centrul Zonei se afla tocmai clădirea Universităţii, cetate a intelectualităţii, fortăreaţă a studenţilor, a minţilor libere, a creierelor nereeducate. Ideea de fortăreaţă spirituală va fi cea care îi va leza pe poliţişti şi mineri, aceştia intuind gherila intelectualilor, nonconformismul lor de gândire, drept care Universitatea va fi nu doar asediată, ci vandalizată în mineriada din 13-15 iunie 1990.
Atmosfera de satiră la adresa Puterii neocomuniste din 1990, hazul, explozia glumeaţă, veselia, spiritul ghiduş au făcut din „Golania” un spaţiu al libertăţii creatoare. Pentru mine a fost esențial acest lucru. Am stat în Piața Universității în două seri, la început de mai 1990, și am avut astfel acces la atmosfera de feerie şi sărbătoare, dar și de protest grav. Am interpretat spaţialitatea Pieţei Universităţii ca omphalos al capitalei, ca operaţie deschisă pe cord împotriva comunismului, în văzul lumii, ca matrice a unei libertăţi lucide. Toate acestea au contat enorm pentru mine ca făptură umană, nu doar ca româncă.

În ce credeai până la aceste prime mișcări tectonice care te-au marcat? Cum se adaptează sensibilitatea la realitățile dure?

Până în 1989, credeam doar în literatură și atât. În artă, în muzica psihedelică, în cea simfonică, în pictura suprarealistă. În lucruri interzise, artistic vorbind. În poezie, înainte de toate. Dar după o revoluție (atât cât a fost ea așa ceva în decembrie 1989), înveți că literatura nu e de ajuns. Sau, mai exact, înveți că literatura poate conține (ori asumă) la rândul ei istorie și etică. Violența vremurilor e un soi de stimulator cardiac pentru poezie mai ales.

Cât de greu este să fii și poetic, și obiectiv, și subiectiv scriind despre schimbări care te-au afectat pe tine sau pe cei apropiați, într-un moment sau altul?

Fiecare este ceea ce este și atât cât poate fi (dar există și preschimbarea, evoluția sau involuția; iar uneori există doar stagnarea). Fiecare depinde de tehnicile sale de supraviețuire.

Ce resurse are scriitorul atunci când alte mijloace sunt epuizate și este simțită doar neputința?

Există dragostea și există prietenia. Există credința (în sens larg). Și, la îndemâna unui scriitor, există întotdeauna cuvântul. Ceea ce este un noroc și o binecuvântare.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest” (Editura Paralela 45), în care „țara stă lângă noi ca un cățel părăsit” e plină atât de căldură, cât și de revoltă. Pe 10 august 2018, în timpul gazării din Piața Victoriei, volumul a circulat printre oameni.

Eram plecată din România, la 10 august 2018, mă aflam în străinătate, în vacanță, și mă simțeam vinovată pentru că nu sunt în țară. Iar acolo unde mă aflam, cineva apropiat mie mi-a telefonat și mi-a spus că manifestul meu poematic a circulat într-un grup de protestatari. A fost o onoare pentru mine și a fost ceva ce m-a tulburat profund.

Când ai simțit că depresia personală se transformă în depresie de țară? Că aceasta este „rapsodia română, extremă și fatală”?

Există un punct în care nu mai contează problemele personale, oricât de grave ar fi ele (maladii, atacuri de panică, neliniști cronice, crize existențiale etc.). Pentru că o maladie colectivă le înghite pe toate acestea și le copleșește. Și atunci nu mai rămâi chircit în problemele tale personale, ci îți dai seama că angoasa funcționează, poate, la nivelul unui întreg popor. Ceea ce este mult mai grav și tăios.

***
Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă. Profesor la Catedra de literatură comparată a Facultăţii de Litere din Cluj, face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susţine ateliere de scriere creativă în poezie, proză şi scenariu de film. Este redactor-şef la revista de cultură Steaua. Dintre volumele de poezie şi proză ale scriitoarei publicate pînă acum amintim: Zona vie (poeme, 1993); Purgatoriile (proză scurtă, 1997); Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006); Tricephalos (roman, 2002); Kore-Persefona (poeme, 2004); Nebulon (proză scurtă, 2005); Naşterea dorinţelor lichide (proză scurtă, 2007); Coma (poeme, 2008); Angelus (roman, 2010); California (pe Someş) (poeme, 2014); Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest (2018). La Editura Polirom a mai publicat: Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii (2004, 2009); Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste (2005); Năravuri româneşti. Texte de atitudine (2007); Un singur cer deasupra lor (roman, 2013, 2015; prima carte de proză realistă a autoarei); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014); Fugarii: Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (2016).