Din neerlandeză a tradus cărți de P. F. Thomése, Willem Jan Otten ș.a. Laureat al Bursei „Schritte“ acordate de Fundația S. Fischer (Germania) și al Bursei pentru Traducere „Looren“ (Elveția).
Ce se vede de la biroul tău și care sunt trei obiecte fără de care nu te apuci să lucrezi?
Biroul meu dă într-o curte interioară. Văd un zid coșcovit în față și câteva ferestre cu geamurile sparte, unde și-au făcut cuibul porumbei (apartamentele de vizavi sunt nelocuite), iar deasupra zidului o fâșie îngustă de cer, sursa mea de lumină în timpul zilei. Pentru lipsa asta de vedere liberă și largă, sunt răzbunat de o liniște care e rară în centrul orașului: nimic din traficul bulevardului aglomerat nu răzbate până la mine. Liniștea din casă mă ajută să mă concentrez.
Am pe birou o lampă veche (din anii ’70, cred), primită cadou de la mama acum vreo zece ani: arămie, cu design industrial, seamănă cu o macara – o macara protectoare, constructivă. Îi simt lipsa de câte ori sunt nevoit să lucrez în altă parte decât acasă. Trebuie să am pe birou cel puțin o ceașcă cu zaț de cafea; uneori se adună patru-cinci cești din zilele trecute (în afară de cafeaua proaspătă pe care o beau în timp ce lucrez). Al treilea obiect sunt căștile: nu ascult muzică în timp ce traduc, doar în pauze, iar atunci din frustrare că nu-mi iese o sintagmă ori o frază sau de bucurie că am găsit o soluție. Cred că dozele astea mici de muzică mă ajută să trec peste tot ce e intraductibil/indescifrabil în cărți (și în viață). Și cum obiectele necesare sunt interșanjabile, în triadă intră uneori și un stilou vechi (cu cerneală violet) și o agendă în care întorc pe toate părțile (cu fel de fel de semne grafice, ștersături, intercalări) frazele care nu-mi ies: mi se pare că măcar pe porțiuni mici scrisul pe hârtie, cu stiloul sau creionul, mă ajută să dibuiesc mai ușor fraza „bună“, s-o extrag cu grijă din mărăcinișul de cuvinte care o perturbă.
Cum ai devenit traducător? E ceva pentru care te-ai montat conștient sau o consecință a unui context?
Am devenit încetul cu încetul și nu neapărat conștient. Mi-au plăcut întotdeauna dicționarele, lexicoanele, enciclopediile. Prin clasa a cincea, când scriam romane în care-i imitam pe Swift sau pe Jules Verne, mă amuza să schimb cuvintele din text cu sinonime sau cu neologisme din dicționar; făceam un fel de transplanturi, de grefe. Supralicitând, aș spune că rescrierea și modularea asta însemnau deja, la nivelul meu de atunci, o traducere din română în română.
Mai târziu, tradusul a devenit un instrument care mă ajuta să înțeleg mai bine niște texte ce-mi erau parțial inaccesibile. În liceu scriam poezie și eram influențat de poeții moderniști, ermetici, ca Mallarmé, Wallace Stevens sau T. S. Eliot. Mi se părea că, dacă nu le înțeleg bine poemele doar citindu-le, pot măcar să le traduc, iar mutarea asta dintr-o limbă în alta ar fi produs un sens care altfel îmi scăpa. Era un exercițiu de atenție. Pe de altă parte, tot în liceu, dar și în facultate, citeam cărți traduse care sunau rău în română, ceea ce mă frustra foarte tare, mai ales că originalele nu se găseau. Încercam să citesc printre rânduri și să reconstitui pe margine originalul. Cred că de aici a pornit dorința de a traduce, deși nu-mi imaginam atunci că traducerea putea fi o profesie în sine.
Cum e programul tău de lucru acum?
De obicei, citesc înainte cartea pe care o am de tradus. În plus, la începutul fiecărei zile de lucru, recitesc cu creionul în mână cele cinci-șase pagini pe care le voi traduce în ziua respectivă. Mai mult de șase pagini de carte pe zi nu reușesc să fac, dar, traducând relativ puțin și fiind perfecționist din fire, încerc pe cât posibil să rezolv toate problemele încă de la prima versiune, care se apropie mult de cea finală. După ce termin de tradus o carte, îmi rezerv vreo două săptămâni pentru revizie. Apoi, dacă pot, îmi iau o scurtă vacanță.
Traducerea e, din păcate, o muncă solitară și sedentară. Stai toată ziua la masa de scris, te sucești și te învârtești pe loc după cum îți ordonă textul (ca un cal la manej), uneori rămâi înțepenit într-o singură poziție atunci când nu poți trece de o frază. Ești un fel de contorsionist pe scaun, ca să zic așa. La sfârșitul zilei sau când nu mai am răbdare, simt nevoia să mă mișc, să respir, s-o iau la fugă. De obicei ies cu bicicleta seara, când Bucureștiul se golește de mașini, ca să-mi scot corpul din starea catatonică în care l-a adus traducerea. Alteori mă duc să dansez.
Care a fost prima carte pe care ai tradus-o? Cum te-ai simțit când ai terminat-o?
Romanul Noile suferințe ale tânărului W. de Ulrich Plenzdorf – un fel de De veghe în lanul de secară din RDG, foarte amuzant și experimental pentru contextul în care a fost scris (începutul anilor ’70). Traducerea mea a apărut în 2006. Am fost bucuros, normal. E o cărțulie de vreo sută de pagini, dar am muncit mult la ea (nu e ușor să redai argoul tinerilor din RDG) – patru luni, cred. A fost frustrant ca după atâtea luni de muncă să fiu plătit cu 150 de euro. Noroc că mai aveam un job. Atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi din traducerea literară dacă depinzi de felul cum ești plătit în medie pentru așa ceva în România și dacă lucrezi în ritmul tău natural, cu toată grija față de textul pe care-l traduci. Ceea ce mi s-a părut trist.
Cum îți gestionezi disciplina și răbdarea? Te plictisești?
Se întâmplă să mă plictisească un text care nu e pe gustul meu, dar pe care sunt nevoit să-l traduc. Alteori, când am un text frumos și greu de tradus, nerăbdarea de a-l termina se amestecă cu teama că n-o să-l pot reda cum trebuie în română și cu plăcerea masochistă de a încetini incursiunea și de a întârzia mai mult în spațiul sufocant și labirintic al unei fraze care nu-mi iese. Se mai întâmplă să mă plictisească o carte pe care altfel aș citi-o pe nerăsuflate, pentru că totul în traducere e încetinit, iar în confruntarea extenuantă dintre original și textul tradus, traducătorul trebuie să-și păstreze o neutralitate nu tocmai confortabilă. Un roman de duzină, în timpul traducerii, poate să pară mai interesant, mai enigmatic decât e când îl citești pe plajă sau în tren. Privit cu lupa și derulat cu încetinitorul, iese parcă din logica lui de
instant gratifier. În plus, i se văd toate încheieturile, toată lucrătura simplistă din spatele lui, ceea ce poate fi și amuzant, și dezolant. Când traduci, ești dominat de o grămadă de sentimente contradictorii. Important e să găsești un echilibru între ele, între plăcere și plictiseală, între nerăbdare și disperarea că munca ta nu se mai termină.
Există o negociere pe text atunci când faci și adaptare, în care apare o notă personală care ar fi fost absentă dacă ar fi tradus altcineva?
Absolut. Negocierea e continuă, iar fidelitatea față de original nu exclude nici aproximările (care sunt niște manevre de apropiere), nici amprenta personală, oricum inevitabilă. E un truism faptul că nu e posibilă echivalența perfectă dintre original și traducere; orice enunț e mai mult sau mai puțin interpretabil, mai mult sau mai puțin ambiguu. Iar în zona asta de ambiguitate intervine vocea traducătorului, o voce tranșantă, care, prin alegerile pe care le face, reduce inițial ambiguitatea originalului, dar produce la rândul ei noi ambiguități în limba-țintă. Orice traducere e discutabilă prin însuși decalajul obiectiv (nemaivorbind de cel subiectiv) care o separă de original. În același timp, orice traducere bună este și un original. O copie care e un original. Cred că totul se joacă pe linia foarte fină care separă o traducere doar literală (sortită eșecului) de o traducere nu mai puțin literală, care însă reconstituie fidel și creator originalul. (Pe tema asta, rămân de actualitate ideile lui Walter Benjamin din eseul lui clasic din 1923, Sarcina traducătorului, la care am făcut aluzie aici.)
Ai refuzat vreodată o traducere? Dacă da, din ce motiv?
N-am avut niciodată atât de multe oferte încât să-mi permit să refuz o traducere.
Care a fost cel mai horror job ca traducător de până acum?
Într-un roman tradus din germană, Pădurea Klarei de Jenny Erpenbeck, am avut niște pasaje care descriau cu lux de amănunte activitățile unui grădinar. Am fost nevoit să consult manuale de horticulultură ca să le dau de capăt. Într-o zi o să plantez o grădină.
Câtă legătură trebuie să ai cu atmosfera și cultura țării din limba căreia traduci ca să iasă un text fidel și credibil?
Traducând din germană și din neerlandeză, am avut șansa unor scurte stagii, de o lună-două, în Olanda, Germania și Elveția. Cred că e util să vizitezi măcar din când în când țara unde se vorbește limba din care traduci. Ai șansa să te întâlnești cu scriitorii pe care-i traduci, să discuți pe text cu ei sau cu alți vorbitori nativi, să cunoști pe viu realitățile locale, sociale, urbanistice, geografice, culinare etc., să te familiarizezi cu limba vorbită pe stradă, astfel încât să o poți repera mai ușor în cărțile la care lucrezi. În același timp, nu cred că astăzi mai e esențial să călătorești ca să fii un bun traducător, aș spune că e mai degrabă un lux de care unii traducători au norocul să profite. Cred că o conexiune bună la internet înlocuiește, din punctul de vedere al traducerii, nouăzeci la sută din experiența unei călătorii reale. Dacă vrei să fii conectat la cultura unei țări, îți poți customiza Facebook-ul în așa fel încât să citești, să asculți și să vezi în flux continuu realitățile culturale și politice ale țării respective.
Cu ce te-ai fi ocupat dacă nu ai fi fost traducător?
Cred că mi-ar fi plăcut să fac fotografie.
Ai un gen anume pe care îți place să lucrezi?
Aș vrea să traduc mai multă poezie.
Ai găsit cuvinte intraductibile sau, în orice caz, greu de tradus, cum e românescul „a omeni“?
Sunt o mulțime, dar acum nu-mi vine nici unul în minte. În loc să dau un exemplu, prefer să spun cu optimism că intraductibilitatea e relativă. Dacă dai peste un cuvânt intraductibil, poți încerca să-l parafrazezi discret (cât să nu bată la ochi și să nu pari didactic), iar dacă ai impresia că, traducându-l, ratezi prea multe dintre conotațiile lui (undertranslation), poți compensa pierderea în alt pasaj din carte, folosind acolo un cuvânt mai expresiv decât cel din original. Alteori, în funcție de text, poți păstra în traducere, adaptându-le puțin sau preluându-le ca atare, anumite cuvinte intraductibile. Nu sunt adeptul unei domesticiri cu orice preț a originalului și nu cred până la capăt în ideea că traducerea unei cărți bune trebuie să sune ca și cum ar fi fost scrisă în limba în care se face traducerea. În acest sens, îmi place să citez o frază a lui Proust, pe care am descoperit-o la Deleuze (în cartea lui despre literatură, Critique et clinique): „Cărțile frumoase sunt scrise într-un fel de limbă străină.“ Ca traducător, ai datoria să redai și această „străinătate“ a originalului.
Câte cărți ai tradus până acum?
Tocmai am predat-o pe a douăsprezecea.
Un moment în care jobul tău a fost nasol cu tine.
Eu sunt privilegiat, pentru că traduc din germană și neerlandeză și îmi găsesc relativ ușor burse și finanțări.
Dar, după ce am vorbit atât despre mine, cred că ar fi momentul să explic de ce în România acest job e nasol cu marea majoritate a colegilor mei, mai ales cu cei care traduc din engleză (iar la noi majoritatea traducerilor sunt din engleză). Ca să trăiești numai din traduceri literare, altfel spus ca traducerea să fie o profesie de sine stătătoare, în condițiile în care tarifele practicate de mai toate editurile noastre se plasează undeva între 1,80 și 2,50 euro/pagină, ești pus în situația de a traduce zilnic un număr foarte mare de pagini (peste zece). Apoi, e nevoie să traduci repede, o consecință fiind că nu mai ai cum să faci revizia textului. Dacă o faci, scade media de pagini lucrate zilnic, deci și suma cu care ești plătit – vorbim despre o medie de 300-400 de euro pe lună. Desigur, vacanțele traducătorului liber-profesionist nu sunt plătite. Într-o asemenea situație, nu e de mirare că unii traducători buni trăiesc din alte surse de venit (poate – aceia mai în vârstă – dintr-o pensie) sau pur și simplu își sacrifică timpul liber, iluzionându-se – unii dintre ei – că preocuparea lor literară e suficient de nobilă încât să justifice o elementară lipsă de drepturi și o precaritate evidentă, inclusiv în comparație cu situația traducătorilor din alte țări estice. Acum un an și jumătate, împreună cu câțiva traducători și prieteni, am înființat ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), care încearcă să profesionalizeze activitatea de traducător literar (adică să încurajeze formarea unui corp de traducători care să trăiască decent numai din traduceri) și luptă pentru creșterea treptată a tarifelor (acum, printre cele mai mici din Europa) și pentru respectarea altor drepturi (mai ales patrimoniale) ale traducătorilor.
