Efortul făcut în numele frumuseții va fi fără sfârșit – Dan Coman în dialog ...

Unii i-au zis delir; alții, suprarealitate grotescă, infrarealul visceralității. Mie mi se pare că, cu ocazia fiecărei recitiri, pot izola și înțelege mai bine diversele voci ale stadiilor respective, iar Babilonul tău capătă de fiecare dată o și mai mare însemnătate – în timp ce pe tine, ca autor, te dizolv în el, efect pe care îl prețuiesc cel mai tare. Ție cum îți apare acum, după cincisprezece ani, acest volum?

Dan Coman: Bogdane, mai întîi, așa cum se cade, să bem o cafea. Să ne aprindem țigara (mai fumezi?) și să ne așezăm confortabil în fața computerului. Cinspreze ani, zici? Incredibil – în mintea mea au trecut cel puțin 130 de la cartea aceea. Ce vremuri! Eram tînăr și cu sănătatea intactă – și-n mintea mea nu exista decît literatura. Tocmai mă mutasem la Bistritz, într-un apartament pe Grigore Bălan unde aveam o cameră numai și numai a mea din care nu ieșeam cu zilele: citeam și scriam ca un apucat, visam la poeme geniale, ascultam Astor Piazzolla și eram fericit. Nu-mi amintesc să fi avut o perioadă mai intensă în viața mea. Dar, cum se întîmplă, tocmai bucuria asta uriașă, entuziasmul și încrederea că pot face orice, că pot, de exemplu, sparge întinderea de sticlă a literaturii cu textele mele – tocmai lucrurile astea mă opreau să scriu ceea ce aș fi vrut. Am înțeles destul de greu și de tîrziu că e nevoie de altceva. La 27 de ani am aruncat tot, tot ceea ce scrisesem pînă atunci, fără excepție– treizeci de saci cu hîrtie scrisă de mînă. Nu am păstrat absolut nimic. Cîteva luni n-am mai intrat în camera aceea, nu am mai citit, nu am scris nici un rind. Apoi, într-o dimineață, la cafea, m-am prins ce am de făcut. Cîteva săptămîni am conturat structura cărții – știam, la final, fiecare detaliu pe care trebuia să îl construiesc, cum avea să fie și unde aveam să îl așez în carte. Totul rațional, totul făcut inginerește, cu atenția sporită la maximum. După ce am avut proiectul gata, am trecut la munca de salahor - am scris, vers cu vers, text după text ceea ce știam deja că avea să devină Anul cîrtiței galbene. Așadar tot delirul, toată suprarealitatea grotescă de care s-a vorbit mai apoi a fost gîndit și proiectat la milimetru. Cred că ăsta e cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ACG: că nu pot scrie poeme (nu m-am simțit niciodată inspirat), că trebuie să am în minte, de la bun început, întregul, că trebuie să muncesc de zece ori mai mult decît alții ca să iasă ceea ce vreau. Și de atunci, cu fiecare nouă carte, la fel.

B.C.: Cum simți, care din volumele tale de poezie au intrat în literatură, care sunt ale tale și-ale noastre în egală măsură, și care sunt în continuare ale tale într-un sens intim? Cât timp trebuie să treacă pentru ca un autor să poată vorbi cu luciditate despre arta lui?

Dan Coman: Cred că luciditatea trebuie să fie mereu înaintea scrisului. Nu știu ce înseamnă ca o carte să fie a cititorilor – nu prea mă interesează cititorii - dar sînt convins că autorul e singurul care poate merge pînă la capăt. Întotdeauna mintea a fost mai puternică decît inima. Nu poți scrie (decît accidental și fără prea mare relevanță) fără să știi cu exactitate ceea ce urmează să faci. Distanța teoretică e decisivă. E saltul absolut necesar pentru a trece nivelul la care rămîn 80% dintre cei care scriu.

B.C.: „Deși am citit de 5 ori ghinga, eu n-aș ști să spun categoric ce este ghinga,” scrie Teodora Dumitru pe clapeta primei tale antologii de poezie, d great coman (ediția a doua, Vinea, 2009). Ce este, până la urmă, ghinga?

Dan Coman:
Ghinga e o carte care a apărut în 2005 și care va fi reeditată anul ăsta de Tracus Arte, în colecția coordonată de Teodor Dună.
Ghinga e un nume. Numele pe care-l foloseau copiii, în anii 80, ca să strige, pe ulițele din Moisei, o fetiță care acum e soția mea.
Ghinga e linia aceea fragilă care desparte visul de halucinație.
Ghinga e preferata mea.

B.C.: Știu că ești foarte matinal. Ăsta să fie motivul pentru care apare cafeaua atât de des în poemele tale? E o anticipare care-și face loc în texte cât fierbe apa-n ibric?

Dan Coman: Cafeaua e elementul publicitar din cărțile mele. Breșa. Pauza necesară ca să nu se ardă toate siguranțele. O folosesc mereu ca procedeu – ca să detensionez, ca să pot respira înainte de a duce textul mai departe. E, de fapt, un mic șiretlic, mîna de sclipici de care are nevoie orice țesătură ca să iasă în lume fără să atragă toate privirile.

B.C.: Dacă ai fi scris seara, ce-ar fi fost în locul cafelei? Știrile din sport? Visele?

Dan Coman: Primele două cărți (cele mai demente cărți ale mele, cred) le-am scris exclusiv noaptea, cu biscuiți și ceai de mentă, ascultînd Schumann și Brahms – adică în cel mai burghez, mai cuminte stil de viață cu putință. Săracii biscuiți nu apar deloc în cărțile alea, ceaiul de mentă și muzica - nici atît. Nu contează perioada în care scrii, nu cred că așa ceva îți poate influența scrisul – și oricum, în cazul meu, doar puțin, extrem de puțin din ceea ce trăiesc în realitatea de zi cu zi intră în cărțile mele. Nu mă interesează realitatea asta cînd scriu. Nu mă bazez niciodată pe ea. Zona mea de interes e cu totul și cu totul în altă parte.


B.C.: În Dicționarul Mara (Cartier, 2009) cititorul poate observa că menajeria cu care fusese obișnuit se restrânge la animalele domestice: apariția copilului în viața poetului îmblânzește imaginarul?

Dan Coman: Nu cred că e vorba de o îmblînzire a imaginarului, ci de o schimbare radicală a lui. În Dicționar am lucrat, pentru prima dată, cu materiale noi și, desi am utilizat aceeași strategie dintotdeauna, am simțit că e nevoie să folosesc alte instrumente. Știi bine: încercarea de adecvare a formei la conținut. Perspectiva se schimbă odată cu tema: în cartea asta a fost nevoie de multă liniște iar liniștea era făcută dintr-un material pe care abia foarte tîrziu am învățat cum să-l folosesc.

B.C.: De ce n-ai scris și un Dicționar Horia? Nu crezi că, peste ani, fiul tău ar putea să fie gelos?

Dan Coman: Nu mi-a trecut prin minte așa ceva pînă acum vreo doi-trei ani – atunci cînd, într-o seară, Horia mi-a reproșat asta: nu e drept, a zis supărat, de ce să nu am și eu un dicționar al meu? Doar că, atunci cînd e vorba de băieți, dicționarele taților se conturează mai greu - e nevoie de timp, de mai multă răbdare și de foarte mare atenție: lucruri pe care, e drept, le tot exersez de ceva vreme.

B.C.: Te-ai revanșat în vreun fel față de el – introducându-l, de exemplu, în lumea Premier League?

Dan Coman: Gestul de vedea cu fiul tău meciuri ca cel dintre Liverpool și Man City, încercarea de a găti împreună salam de biscuiți sau de a juca Minecraft, plimbările prin oraș, poveștile despre Rostogol sau reparatul unei mașinuțe nu au de-a face nici cu literatura, nici cu vreo revanșă pe care o ai de luat. Sînt lucruri care țin de bucurie, atît.

B.C.: Erg (Charmides, 2012) este o versiune actualizată a antologiei despre care vorbeam mai sus, publicată prima oară în 2007. Și totuși, poemele din Dicționarul Mara nu sunt incluse – din rațiuni ce țin de copyright sau a fost vorba de rațiuni tematice?

Dan Coman: Ghinga și anul cîrtiței galbene veneau din aceeași perioadă (albastră), mergeau foarte bine împreună, în aceeași carte. Dicționarul Mara e din perioada roz, nu cred că avea ce căuta acolo. Erg e un mic experiment, o scamatorie, un alint făcut pe ascuns.

B.C.: Motto-ul antologiei trimite la prima ta proză, Irezistibil (Cartea Românească, 2010), la fel cum motto-ul celui mai recent volum de poezii, Insectarul Coman (Charmides, 2017) este un vers din ghinga (Vinea, 2004). Exemplele de fire întrețesute pot continua. Ce pui la cale, o pânză de păianjen pentru cititori?

Dan Coman: E jocul meu preferat. În fiecare din cărțile mele există pasaje, personaje, scene din celelalte cărți. Un cititor atent (mersi, Bogdan) poate observa cu ușurință asta. Însă nu e mai mult decît atît.


B.C.: „Acum ritmul e bun, noaptea aproape, entuziasmul,/ așa cum se cuvine după 40,/ doar din când în când și fără niciun motiv.” (Insectarul Coman, p. 10) Ce se schimbă după 40?

Dan Coman: Lumina. Modalitățile tot mai sofisticate prin care umbrele ajung să acopere lucruri pe care pînă atunci nu le-ai observat. Corpul și greutatea sporită pe care corpul știe să o poarte în spate fără să mai atragă atenția asupra sa. Liniștea. Strălucirea tot mai îndepărtată a visului.

B.C.: Ne poți da câteva sfaturi – nouă, celor de pe granița cealaltă, de la 30? Ce-a însemnat decada asta pentru tine? Zi-ne tu, Dane – ce să facem cu ea?

Dan Coman: Criza de la 40 plus n-a ajuns încă în preajma mea așa că sunt și eu de partea cealaltă, cu voi. Nu are importanță, Bogdan. Trecerea timpului nu ajută la nimic. Singurul lucru pe care-l putem face e să nu întoarcem capul. Altfel, așa cum bănuiești: la fiecare mișcare praful se ridică doar foarte puțin de pe lucrurile rămase în urmă, strălucește scurt în lumina de toamnă apoi se reașează, strat după strat, pînă ce acoperă totul.

B.C.: Citind Insectarul… am avut impresia că, poetic vorbind, este tot ceea ce volumele precedente au fost mai puțin; pare că te-ai deșteptat dintr-o diversiune pusă la cale de o versiune a ta mai tânără; că te-ai întors dintr-o lungă călătorie, înfrânt, dacă-mi permiți, ca orice erou.

Dan Coman: Insectarul e, de fapt, o relectură a volumelor mele mai vechi. E o încercare de le face lizibile. Mai puțin esoterism, mai multă lumină, un limbaj mai prudent la care să aibă și ceilalți acces. O formă de apropiere, cîteva gesturi de curtuoazie. E și aceasta, e drept, o formă de înfrîngere. Dar înfrîngerea nu te transformă neapărat în erou.

B.C.: „Tot ce-am scris, am scris cu mare efort,/ n-aș mai lua-o de la capăt,” zici într-un poem. E adevărat?

Dan Coman: N-aș mai lua-o de la capăt, e adevărat. Adică n-aș mai scrie la fel de mult, aș publica doar un sfert, aș renunța la proză. Altfel, ca întotdeauna: un carnețel, un pix și cîteva ceasuri libere: n-am găsit altă plăcere mai mare decît cea de a sta aplecat deasupra paginilor și de a nota propoziții care nu folosesc la nimic.



B.C.: „În aprilie 2010 am ajuns în Germania cu o bursă pentru literatură. Aveam de gând să scriu poezie. Am scris cartea asta.” Vorbeai despre Irezistibil, volumul tău de povestiri, pe care l-ai scris la Akademie Schloss Solitude. A fost prima ta rezidență literară?

Dan Coman: Nu mai știu dacă a fost prima, dar a fost cea mai faină rezidență ever! Știi cum e: există locuri în care mintea funcționează la inensitate maximă iar inima încearcă în zadar să se țină după ea: pentru cineva care scrie, astfel de lucruri sunt mană cerească. Eu unul am fost fericit la Scloss Solitude. Încă visez, foarte des, locul acela.

B.C.: Iarna trecută, când eram la Solitude, mi-ai scris că ți-e dor de locul acela. Ce anume îți lipsea, mai ții minte?

Dan Coman: Singurătatea. Pădurea pe care preferam să o privesc de la fereastră. Studioul 45 și sucul de piersici din Cafeteria. Strălucirea muștelor verzi zburînd dimineața pe deasupra unui cal bătrîn. Textura aerului, autobuzul 92, lumina care se stingea la capătul lacului. Vocea limpede care striga, seară de seară: Johaaaan, Johaaaaaan! Cafeaua la ibric, fotbalul în pantă, zăpada. Liniștea din fața castelului, liniștea dublă din camera în care scriam.

B.C.: Când ai scris Parohia (Cartea Românească, 2012)? Erai tot într-o rezidență literară? Ce înseamnă cartea asta pentru tine?

Dan Coman: Parohia e o carte la care țin foarte mult. În primul rind pentru că e cartea pe care am scris-o cel mai ușor – cred că în 3 sau 4 săptămîni. Acasă, în vreme ce meșterii schimbau țevile și centrala de încălzire termică. Scriam pe genunchi, lîngă mobila acoperită cu ziar în mijlocul camerei, printre smocuri de cîlți, robinete ruginite, chei de 12, teuri, adaptor de cupru și reducții. M-am distrat copios scriind-o. Din cînd în cînd, mă ridicam și-i mai întrebam pe meșteri dacă-i pot ajuta cu ceva – nu, nu, ziceau ei și răspunsul ăsta al lor, alături de caietul studențesc cu foi veline la care reveneam imediat, mă făceau un om fericit.

B.C.: Din punctul meu de vedere, personajele cele mai interesante pe care le-ai construit până acum în proză, care dau carne și novellei de față sunt părinții protagonistului. Tatăl tău, la fel ca tatăl naratorului, e preot. Sunt curios, ți-a servit ca model? Dar preoteasa? E vorba de mama ta?

Dan Coman: Și dacă ar fi așa, știi bine, Bogdan, aș zice că nu e așa. Nu cred că are vreo relevanță. E ca la filmele alea care titrează: film bazat pe un fapt real. Mi se rupe dacă povestea a existat sau nu în realitate - singura realitate care mă interesează e cea a cărții/filmului etc. În rest, publicitate și cancan.

Foto copertă Căsnicie © Polirom

B.C.: Căsnicie (Polirom, 2016) este primul tău roman. Alături de celelalte cărți ale tale, tirajul acestui titlu umflă media generală considerabil. Ai simțit și o creștere la nivel de popularitate?

Dan Coman: Ce înseamnă popularitate, Bogdan? Eu unul nu știu și nici nu mă interesează. Prefer să îmi văd de-ale mele: citit, povestit cu cei cîțiva prieteni, răspuns la interviuri, băut cafea și scris, ascultat muzică etc. Nu s-a schimbat nimic – nici după Căsnicie, nici după Parohia sau Insectar. Iar ăsta e un mare, un uriaș avantaj.

B.C.: Fiind vorba despre o ficțiune în cheie realistă, ce poate fi cu ușurință suprapusă de cititorul fidel, plin de imaginație peste viața autorului romanului Căsnicie, și el profesor de liceu, la fel ca personajul principal masculin, ai observat schimbări în ceea ce privește interacțiunile cu colegii din cancelarie sau cu elevii? O curiozitate dincolo de limitele obișnuite? Întrebări indecente?

Dan Coman: Mereu există curiozități dincolo de limitele obișnuite și întrebări indecente, cu atît mai mult dacă trăiești într-un oraș mic în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. E distractiv (și trist, în același timp) să vezi cum înțeleg oamenii să citească o carte. Însă e dreptul lor, evident. Știam foarte bine, publicînd Căsnicie, la ce mă expun – așa că mirarea nu a fost foarte mare văzînd/auzind reacțiile unora și altora. Uite, în cartea la care lucrez va fi un lung pasaj exact despre așa ceva – sînt cîteva povești aproape incredibile care mi s-au întîmplat pornind de la cărțile mele, dar relevanța lor tot în literatură se va duce.

B.C.: Cum diferă, în opinia ta, popularitatea poetului de popularitatea prozatorului? Pe care o preferi?

Dan Coman: În România, amîndouă sunt pe același calapod. Adică aproape inexistente. Singura diferență e că, în cazul poeziei, scuza cu e un gen literar mai dificil, e mai complicată, n-a avut niciodată mulți cititori e în continuare funcțională.

B.C.: Acum ești în State, de asemenea într-un program celebru de burse și rezidențe pentru scriitori. Cum îți priește America? La ce lucrezi?

Dan Coman: America e, pentru mine, exact ca fotbalul american. Am ajuns aici, i-am învățat regulile, am încercat să privesc de la o mai mare apropiere, cît de atent am putut. De înțeles, am înțeles structura sa, dar de bucurat nu pot să mă bucur. Fotbalul ăsta, discontinuu și rigid, supertacticizat și, la suprafață, spectaculos, nu e nicidecum un sport. De trei luni mă tot mir cum de are atîta succes, cum de atrage toate privirile, cum de toată lumea visează să ajungă aici.
E adevărat, International Writing Program e o rezidență ideală. În primul rind, e un excelent exercițiu de umilință: stînd aici trei luni, îți dai seama că nu ești chiar atît de important cum aveai tendința să crezi. Self esteem-ul se recalibrează, revii ușor-ușor cu picioarele pe pămînt. În al doilea rind, e foarte fain că întîlnești scriitori din toată lumea, uniii dintre ei oameni minunați.
Apoi -timpul liber. Trei luni doar pentru tine și pentru scrisul tău. Aici, în Iowa City, am terminat o nouă carte. Nu știu dacă o voi publica vreodată, dar faptul că am scris a fost esențial pentru perioada petrecută aici.

B.C.: În încheiere, mi-ar plăcea să te întreb ce-i întreb pe toți scriitorii pe care am plăcerea să-i intervievez: dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

Dan Coman: Scrie fără să-ți pese: nu peste mult timp, totul va dispărea fără urmă.