Acum mulți ani țineai un jurnal. Nu în limba română, ci în germană. Poate fi scrisul într-o limbă sau alta, într-o formă sau alta „mai reprezentativ” pentru anumite vârste sau perioade creative?
Haha, m-ai deconspirat! E adevărat, chiar dacă sună mult mai pretenţios decât e cazul. Am ținut un jurnal în limba germană acum foarte, foarte mulți ani. Eram încă în școala generală, cred că am scris în el, cu pauze, de la 12, pînă pe la 14 ani, iar motivul era simplu: trebuia să fie foarte secret. Cum nimeni din familie, în afară de mine, nu știa nici măcar un cuvânt în germană, toate secretele mele din clasa a șasea erau la adăpost sigur. Germana a fost prima limbă străină pe care am studiat-o (nu zic învățat-o, că nu mai știu nimic), și am făcut asta timp de șapte ani. Pentru că aveam nevoie de germană, ca să păstrez secrete, căutam singură toate cuvintele pe care nu le învățam la școală. Și acum am un dicționar imens, pe care l-am cărat la toate mutările. Nu-mi mai folosește la nimic, dar nici nu mă pot îndura să mă despart de el. La vârsta la care țineam jurnalul în germană, nu prea dădeam nume experiențelor, și poate că asta este una dintre diferențele pe care le-aș putea atașa vârstelor. Atunci, scrisul era numai o formă de complicitate cu mine însămi, ceva strict legat de viață, de ceea ce descopeream, de o intimitate care mi se părea teribil de importantă. Acum, dacă aș mai găsi jurnalul, aș avea nevoie de un traducător, pentru că nu mai înțeleg nimic, dar nu cred că aș vrea să dezvălui secretele fetiței de 12 ani nici măcar în fața mea, cea cu 24 mai mare.
Ai simțit că pierzi sau câștigi ceva când ai renunțat la această manifestare a gândurilor într-o altă limbă?
Acum știu sigur că am pierdut, din foarte multe motive. În primul rând, pentru că scrisul de orice fel, într-o limbă străină, e ca un ritual prin care îți poți limpezi gândurile, aproape fără să îți propui să faci asta. În momentul în care încerci să exprimi ceva semnificativ pentru tine, într-o altă limbă, ai mai multe șanse să-ți clarifici anumite stări și idei, pentru simplul fapt că trebuie să cauți cuvântul care să le exprime exact, în limba respectivă, și asta se face cântărind variante și petrecând mult timp în propria companie. Îmi pare rău de fiecare limbă pe care nu o mai folosesc și de nuanțele și clarificările pe care le poate aduce fiecare. Germana cu ale ei, franceza la fel. Doar engleza e zilnic folosită.
Se poate spune că te-a format într-un fel și literatura germană? Care erau cărțile pe care le citeai în acea perioadă a jurnalului ținut în limba germană?
În perioada în care am avut eu relația asta mai specială cu limba germană cunoșteam prea puțin despre literatura germană. Știam pe de rost
Lorelei de Heine și
Heideröslein de Goethe, poezii din manual, pentru că pur și simplu îmi plăceau, nu doar pentru că așa ni se cerea la școlă. Îmi plăceau extraordinar de mult cuvintele, îmi părea că au ceva vrăjitoresc. Țin minte perfect cum le copiam cu tot cu explicații, în caietul de germană. Citeam Karl May, ca toată lumea, dar fără să știu, la început, că e german. Și cam atât. Apoi însă au urmat niște întâlniri esențiale, cu autori germani care sunt și azi printre preferații mei, mulți dintre ei clasici. Volumul
Afinitățile elective de Goethe m-a impresionat în mod radical, la o vârstă foarte tânără, apoi a urmat descoperirea lui Thomas Mann, la sfârșitul liceului. Mann a rămas mereu pe lista mea scurtă cu cinci autori de luat pe insulă. Felix Krull, inventat de el, e escrocul meu preferat. Îmi amintesc detalii exacte din
Muntele Vrăjit (țigările Maria Mancini, de exemplu, radiografia Clavdiei Chauchat) și aș reciti oricând, numai timp să am, povestirile lui și Casa Buddenbrook, care mi se pare o demonstrație năucitoare de pătrundere psihologică. Și e un roman pe care Mann l-a scris la tinerețe, e aproape neverosimil ca o astfel de carte să fi fost scrisă la 20 și ceva de ani, ținînd cont de experiența de viață stocată în tot ceea ce fac, spun și cred personajele de acolo. Apoi am devenit interesată de autori germani contemporani, sau, ca să lărgesc sfera, de autori de limba germană. Foarte importanți au fost Max Frish, Günter Grass, Ingeborg Bachmann, Walter Benjamin. Acum câțiva ani am cunoscut o scriitoare extraordinară, o rebelă catifelată care m-a fermecat: Katia Lange Müller. Un singur roman de-al ei a apărut la noi,
Oi înfuriate, o poveste de dragoste foarte dură, dar saturată de emoții, o poveste despre fragilitatea și despre puținul pe care ni-l putem oferi, unii altora. Când am stat la Berlin, am căutat cartierul Moabit, doar pentru că apare în scene din romanul ei. Și, de fapt, am cutreierat Berlinul având în cap numai repere literare: Alexanderplatz era despre Alfred Döblin, despre stațiile de metrou fantomă citisem în Cartea norilor de Chloe Aridjis, iar Berlinul din mintea mea fusese, multă vreme, Berlinul din romanele lui Christopher Isherwood. Da, m-am îndrăgostit și eu, ca atâția alții de orașul ăsta și de fiecare stradă și cartier am agățat câte o bucățică de ficțiune. Anul trecut am mai cunoscut o scriitoare, Katja Petrowskaja, tot non-înseriabilă, care trăiește în Berlin, dar e ucraineană și a învățat germana pe parcursul scrierii primului ei roman,
Poate Estera. E o frumusețe de carte, premiată și deja tradusă în 20 de limbi. Știi, uneori, când dai peste povești ca asta, te gândești că poate nu e târziu să te apuci să înveți o limbă străină, și cu atât mai mult una complet uitată.
Ce este un secret literar pentru tine? Pe care-l descoperi în textele altora/ pe care-l strecori în propriile texte?
Ambele, plus secretele pe care nu le strecor, ci, spre uimirea mea, le descopăr în propriile texte! Dar atunci când mintea e predispusă la descoperiri, ele chiar se petrec și lucrurile se leagă frumos. Să zicem că ai dat peste ceva important scriind, ai ajuns la o anumită formulă, ai transformat o imagine în ceva care are un sens cu totul prospăt sau ți-ai lămurit o stare, un blocaj. Ei, se poate întâmpla, și am auzit de multe ori asta, să găsești în alte cărți sau, pur și simplu, în jur, aluzii sau confirmări ale descoperirii tale. E ca și cum o mare acuitate și receptivitate atrag încă și mai multă acuitate și receptivitate. Magic!
Ești coautoare a romanului colectiv Rubik (Polirom, 2008) și coordonatoare volumului Povești cu scriitoare și copii (Polirom, 2014). Ai debutat în poezie cu volumul rezistență (Cartea Românească, 2016), iar în curând va apărea un nou volum de poezie, la Editura Tracus Arte. Cum simți că este trecerea de la primul volum la cel de-al doilea, Indigo? Care au fost acumulările celor doi ani dintre cele două volume de poezie?
Între cele două volume au trecut, de fapt, trei ani, pentru că am scris poeme care apar în cartea nouă după ce rezistență a fost predată editurii. Iar în aceşti trei ani, viața mea s-a transformat enorm. Cred că ceea ce nu s-a schimbat e mărimea la pantofi și jobul de la
Observator cultural! Lăsând gluma la o parte, nu se poate ca toate aceste schimbări să nu fi atins și felul în care scriu. Acumulările, în acești trei ani înseamnă multe cărți de poezie citite, apropierea de oamenii cu care pot vorbi despre poezie ore în șir, fără ca niciunul să nu se plictisească și certitudinea că, dacă am de făcut ceva care să conteze pentru mine, acest ceva e legat de scris și că asta nu se negociază. Am făcut trecerea la a doua carte organic, pentru simplul fapt că am continuat să scriu, fie cât de puțin. Nu au existat rupturi, distanțe, dar am simțit mereu presiunea că trebuie să fie o carte bună. Am încercat să mă detașez, pentru că senzația asta, permanentizată, poate să te împiedice să explorezi liber lucruri și straturi noi. Dar nu e și nu a fost simplu. Acest cenzor sever din mintea noastră, care ne tot amenință cu posibilitatea eșecului, ar trebi trimis mai des la plimbare, dar e mai greu să faci asta de unul singur. Poate că ar trebui să ne tot spunem, unii altora, că important e să continuăm zilnic, fără teamă, chiar dacă e greu, și să chemăm cenzorul nesuferit abia către finalul operațiunii, atunci când ne-ar putea fi cu adevărat de folos. Dar nu să-l invităm zilnic, din reflex, cu noi, la masă.
Ai scris și o carte pentru copii, Catrina și Marele Domn Somn (Editura Cartier, 2017), cu ilustrații de Mihaela Paraschivu. Cât de apropiată te simți de copilărie? I-ai citi Alinei cea mică această carte, cum crezi că ar reacționa?
Pentru mine, copilăria, așa cum e ea idilizată, ca un paradis în care te joci, alergi, sari garduri, te dai cu bicicleta și îți faci nenumărați prieteni a fost ceva obositor și mai degrabă străin. Eu nu alergam, nu prea aveam prieteni, nu prea ieșeam din casă, nu știam să mă dau cu bicicleta, nici să înot, eram praf la sport și, în general, bleagă, împiedicată și inadaptată. Așadar, modelul ăsta de copilărie pe mine nu m-a prea inclus. Dar copilăria în care am reușit să mă simt bine, chiar dacă am fost
the odd one out în orice grup, nu a dispărut. Nu are cum. Fetița care, oriunde s-ar fi dus, căra după ea o sacoșă mare de pânză, burdușită cu foi e aici, în continuare. Copilul care se așeza pe taburet, cu un turn de cărți lângă el, în timp ce bunicul făcea la cazan țuică și păzea focul, nu a plecat nicăieri. Dacă i-aș citi cartea mea, Alina mică și retrasă cred că s-ar simți iubită.
Ce ți se pare că nu ai schimba acum în scrisul tău, în lecturile tale? Ți-e dor de ceva ce încă nu a apărut?
Mi-aș păstra preocupările și subiectele, indiferent de ce se scrie în jurul meu. Și mi-aș dori să pot să citesc în fiecare zi, să nu fie nimic care să schimbe asta. Mi-e dor de cărți scrise cu o puternică implicare și curaj, mai ales cărți ale scriitoarelor sau ale marginalilor pe care scena literară mainstream nu-i (re)cunoaște. Cărți apărute din speranța că lucrurile pot fi schimbate, că poezia și scrisul, în general, pot să ne modifice, pot să ne scuture pe fiecare, de pe creanga lui, și să ne facă mai îngăduitori unii cu alții.
***
Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A lucrat în presa cotidiană și a publicat constant cronici de carte și articole în revistele
Observator cultural, Dilema Veche, Dilemateca, Noua literatură, Suplimentul de cultură, Bookaholic. Este coautoare a romanului colectiv
Rubik (Polirom, 2008) și coordonatoarea volumului
Povești cu scriitoare și copii (Polirom, 2014). În prezent este redactor la revista
Observator cultural, iar volumul
rezistență (Cartea Românească, 2016) reprezintă debutul ei ca poetă.
