|© Jackson Hendrik; Mick Astner
Doi poeți din spații literare diferite, Germania și România, au răspuns la aceeași întrebare: „Poate fi poezia mai vizuală ca filmul? Care sunt influenţele artei filmului în textele tale?” Hendrik Jackson și Ștefan Manasia dialoghează de la zeci de km depărtare, poziționându-se față în față, împărtășind cu publicul experiențe și trasee culturale diferite, precum și subiecte care unesc limbajele sau tematicile celor doi scriitori.
Hendrik Jackson
În special în primele volume („einflüsterungen von seitlich“ + „Dunkelströme“) scriitura mea este enorm contaminată de film. În definitiv, am studiat artă cinematografică, iar lucrarea de licență a fost despre marele regizor rus Alexander Sokurov. În general, poezia mea este mai degrabă acustică decât vizuală. Însă sunt interesat în egală măsură de diferitele paliere ale percepției, îndeosebi de cele invizibile. Aici mă ajută foarte mult „jocul de culise“, punerea în scenă tipică filmului, dar și montajul. Acestea îmi permit să apelez la vizual, fără a strecura printre versuri vreo notă falsă de „autentic“ social.
Citatele din film oferă așadar un cadru mai larg de referențialitate, pot crea un setting romantic sau pot surprinde cu ușurință schimbările de perspectivă (setările camerei video, filmări panoramice, zooms etc). Aceste intervenții dinamizează poezia și sădesc în treacăt, pe nesimțite aproape, efectele dorite.
Mai presus de orice însă mă fascinează interdependența și contrastul dintre sunete. Sunetele sunt cele care transportă intriga sau dilema filozofică, ce se manifestă într-un mod aparte în interiorul poeziei, la un nivel mai spiritual, deopotrivă senzorial și intim, unde fantezia mea se mișcă liberă și cu ușurință. Este o poartă spre alte lumi, îmi soptește stângaci nebunul din mine, și aproape că îi dau dreptate.
În anumite filme cadrele par încremenite, iar timpul pare că stă pe loc. Am încercat să redau acest lucru printr-o poezie statică, ce revine la început într-o mișcare anaforică, menținându-și un echilibru suav. Se creează astfel iluzia unui clasicism, cu fisuri pe alocuri, dar care, asemeni unui seismograf, înregistrează și cele mai fine vibrații.
Ștefan Manasia
Secole întregi poezia a narat
static, s-a plasat într-o lentoare confortabilă. Evident, asta-i optica cititorului neastîmpărat, hiperstimulat de azi. Cînd Homer descrie, în Cîntul XVIII din
Iliada, scutul lui Ahile, adus de Thetis
cea cu picioare de argint, el pune în mişcare imaginile într-un mod nemaiîntîmplat pînă atunci: scenele gravate pe scut de Hefaistos, realiste şi mitice, sînt activate cinematografic – în mintea mea de astăzi, ca şi în mintea atenianului sau efeseanului din urmă cu două milenii şi jumătate. Există, la Homer, o preştiinţă a celei de a şaptea arte, epopeea te prinde într-o cască de imagini şi senzaţii psihice, ca un blockbuster hollywoodian contemporan, bine articulat. Urcăm două milenii şi ne oprim la
Self-Portrait in a Convex Mirror (1974), omagiul poetic (cam fad) adus de John Ashbery picturii omonime a lui Parmigianino din anul 1524. Ekphrasis-ul lui Ashbery este, ne dăm seama dintr-o dată, sălciu, obosit, veneraţionist (vai, cîtă optică, cîtă fizică va fi cunoscut Parmigianino!),
datat – ca unele dintre paginile intens, militant picturale din Jurnalele lui Radu Petrescu. Ce vreau să spun este că, în Iliada, în Cîntul XVIII, întîlnim deja imaginaţia cinematografică
at its best. Aşa că astăzi, într-o cultură masiv & agresiv oculocentrică, a imaginii în mişcare, cinema-ul este, bineînţeles, arta dominantă. Iar aezii postumani fie o pot eluda, cu orgoliul lui Ashbery, fie o vor circumscrie poemului narativ, dezasamblînd-o/ reasamblînd-o pînă îi cunosc tehnicile, pînă le subsumează organic. Cinematografice în cel mai înalt grad sînt jurnalele cărtăresciene sau, tot în literatura noastră, poemele multor optzecişti şi douămiişti. Ah, poemele! Austere uneori ca un film iranian, sălbatice şi dirty ca un film de Asia Argento, spiritualizate ca mlaştinile şi ploile tarkovskiene... Citesc multă poezie recentă, întîlnesc la poeţi din spaţii culturale diverse o scriitură cinematografică, vizuală şi intensă. Stilul emfatic, narcisist, elitist s-a cam dus. Scriitura narativă, cinematică înseamnă deschidere, curiozitate, un instrument de cunoaştere util, de la Homer încoace. Poezia poate fi mai vizuală – pentru că e mai intimă, mai subtilă, acţionată direct psihic – decît filmul. Un poem cum e
Lupe de Roberto Bolaño nu are rival cinematografic, oricît-oriunde-oricînd aş căuta...
În 2018, într-una din serile
sovietic-nostalgice de la TIFF a fost proiectat
Idi i smotri, de Elem Klimov, cel mai şocant film de război turnat vreodată. Mi-am dat seama că urmează să îl văd, la cinema, pentru a doua oară, după aproape treizeci de ani. Eram elev, în 1988, cînd am chiulit prima dată de la şcoală, ca să intru la cinematograful Flacăra în ziua aia, în care nu se înghesuise nimeni, şi să ies de-acolo modificat genetic, afectiv, într-un mod pe care nu l-am putut procesa pînă azi. Filmul (acesta sau altele) bine calibrat etic şi estetic îţi atinge ţesuturile în profunzime, la fel ca o operă literară. Klimov, Tarkovski, Pasolini, Bergman, Buñuel, Herzog, Truffaut, Pintilie, Jarmusch, Gus van Sant, Larry Clark, Moodysson, Lanthimos şi alţii mi-au împrospătat retina şi cordul, m-au forţat să gîndesc lumea şi arta, politicul, altfel decît literar. M-au ajutat să-mi perfecţionez poemele – proiectile şamanice expediate spre retina şi auzul cititorului – scriam ceva mai sus – neastîmpărat, hiperstimulat de azi.
