Nomad între limbi, literaturi, culturi

Uljana Wolf și Romulus Bucur dialoghează de la zeci de km depărtare, poziționându-se față în față, împărtășind cu publicul experiențe și trasee culturale diferite, precum și subiecte care unesc limbajele sau tematicile celor doi scriitori.

---

Romulus Bucur

Cel mai cinstit răspuns ar fi nu ştiu. Aşa că o să mă apuc să povestesc. Nomadismul mi-a caracterizat o bună parte a vieţii: părinţii mei sînt din două capete absolut opuse ale ţării, mama din Arad, la 17 km de graniţa de vest, tata din Cernavodă, la aproximativ 70 km de mare. Ceea ce a însemnat că, între trei şi cincisprezece ani, îmi petreceam acolo în fiecare vară tradiţionalele vacanţe la bunici, şi parcurgeam toată această distanţă, la început şi la sfîrşit.
Apoi am făcut facultatea la Bucureşti, eu fiind arădean. O altă ocazie de a practica nomadismul, mai ales că am stat în cămin. De aici, ani buni, mersul la Bucureşti pentru diverse treburi, reale sau imaginare, însă legate de literatură (& prieteni). Plus, tot de acolo, imaginea recurentă a gării în poeziile mele de atunci. După 1990, diverse festivaluri de poezie, adică, din nou, mersul dintr-un capăt în celălalt al ţării. Din 1996, am început să predau la universitatea Transilvania din Braşov. Cu nişte ani de navetă săptămînală, apoi la două săptămîni, apoi lunară. Stînd în acest timp, din nou, în cămin. După care m-am sedentarizat.
Rezultatul (unul din ele) e că pot citi, eventual scrie în tren. Că nu mă afectează prea tare lipsa de confort. Dacă adaug că în prima copilărie eram bilingv, că la zece ani am început să învăţ prima limbă străină, la unsprezece pe a doua, la cincisprezece pe a treia şi aşa mai departe… Că, în diverse locuri pe unde am fost, din Irlanda pînă în Grecia şi Turcia, trecînd prin Slovenia şi China, să zicem, m-am simţit acasă. Da, cred că am rămas un nomad, chiar dacă acum sînt mai comod, din punct de vedere fizic. Un nomad între limbi, literaturi, culturi.

---

Uljana Wolf

„Cât de important este să nu stai într-un loc?“ Această întrebare, adresată unei poete, ar putea fi tradusă prin: Ce știe poezia despre forfota oamenilor, despre schimbare, ori despre izolarea într-o anumită țară, într-o celulă, sau pe o barcă ce rătăcește pe Marea Mediterană? La toate astea nu știu să răspund. Dar știu că o persoană trebuie să aibă libertatea de mișcare. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fie obligată să se deplaseze. Ci doar să aibă permisiunea să poată face acest lucru. Pentru a putea trăi, pentru a respira și pentru a putea scrie. Dacă această libertate este garantată, atunci cred că poezia, înscrisă în ea, ar putea să păstreze tăcerea. Dacă libertatea nu există, atunci nu există nici dreptul la tăcere. Acesta trebuie câștigat. Bucată cu bucată, rând cu rând, o tăcere scoasă de sub imperiul răsunător al vizibilului. Și astfel se naște poezia? Nu este acesta oare un anacronism? Tăcerea nu este decât un alt nume pentru libertatea de expresie, posibilitatea de a te distanța de sine. Pentru că, la fel ca tăcerea, această libertate nu este vădită. „Limbajul meu este unul care înclină spre neologisme. Le sortez cu atenție, le adun din cele mai îndepărate colțuri. Dar este un limbaj minor. Nu ajunge prea departe. E o mișcare în cerc, de jur împrejurul meu, din nou în cerc, și așa mai departe. Ajungem să ne deplasăm împotriva voinței noastre. La naiba cu noi, îi spun uneori.” (Ilse Aichinger) Așadar, tăcerea limbajului ce nu ajunge prea departe în poezie devine potențialul ei nomad? Protestul ei? Pentru că nu este un discurs scris, prins într-o anumită formă? Pentru că, și dacă ar fi să nu se miște vreodată din loc, tot și-ar croi drum până la limita vizibilului? Către toți aceia ce nu au puterea să se deplaseze, nu au putere asupra sinelui, a corpului, a limitelor sau asupra imaginației lor?

Adresată unei poete din spațiul estic german, întrebarea ar putea suna cam așa: Ai lăsat în urmă acea țară mică, care acum nu mai există, pentru că în trecut te-ai simțit la rândul tău lăsată în urmă în acea țară? Îmi fusese încredințată sarcina invizibilă de a nu sta pe loc? Was I running an errand? Sau mă deplasam mai degrabă ca un errant? Am ales această nebunie, acest nomadism literar, doar pentru că mulți dintre aceia care au trăit în această țară au fost strămutați cândva împotriva voinței lor? Pentru că au fost împinși la extremă, în nevăzut, spre moarte? În definitiv, acest loc despre care scriu a fost mereu determinat de o fatidică împletire între izolare și evadare, între scenarii vizibile și invizibile despre mobilitate?

***
Romulus Bucur (n. 1956, Arad). A publicat volumele de poezie: Cinci (Five), cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin & Alexandru Muşina, 1982; Greutatea cernelii pe hîrtie (Ink’s Weight on Paper), 1984; Literatură, viaţă (Literature, Life), 1989; Dragoste & Bravură (Love & Bravery), 1995; Cîntecel(e). Fast-food Poems (Ditties), 1998; Cărticică pentru pisică (A Pamflet for the Cat), 2003; Poeme alese 1975 – 2005 (Selected Poems, 1975-2005), 2008; O seamă de personaje secundare (A Score of Secondary Characters), 2009; Arta războiului (The Art of War), 2015; Poetry at Annaghmakerrig (with Mircea Cărtărescu), Dublin, Dedalus Press, 1996; Ditty / Cîntecel, London, Slow Dancer Press, 1998; Odeletă societății de consum (2018). Este poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad; predă literatură comparată, creative writing & traducere literară la Universitatea Transilvania din Brașov.

Uljana Wolf (1979, Berlin) este poetă și traducătoare. Laureată a premiilor Peter-Huchel-Preis (2006), Dresdner Lyrikpreis (2006), Erlanger Prize (2015), Adelbert von Chamisso Prize (2016), Villa Massimo fellowship (2017/2018). Volume publicate: Kochanie ich habe Brot gekauft. Gedichte. Kookbooks (2005); Falsche Freunde. Gedichte. Kookbooks (2009); Box Office. Stiftung Lyrik-Kabinett (2009); Sonne von Ort, o colaborare bilingvă cu Christian Hawkey (2012); Meine schönste Lengevitch. Prosagedichte. Kookbooks (2013).