„Recunoașterea” e mereu contextuală

În 2018 se împlinesc 20 de ani de la debutul în volumul colectiv „Ferestre 98” (Editura Aristarc). Cum ți se părea scena literară atunci, ce bucurii îți aduce scrisul acum?

Se publica greu la finele anilor nouăzeci, nimeni nu miza pe autori români, cu atât mai mult pe debutanți. „Ferestre 98” și, mai înainte, „Tablou de familie”, cele două antologii reper ale Cenaclului Litere care a funcționat între 1993-1998 la Filologia bucureșteană au fost singura soluție a unor tineri de a-și vedea tipărite textele. Cum vocile erau variate și eteroclite, volumele acestea n-au propus neapărat o schimbare de paradigmă culturală. Au refuzat totuși modernismul și au mizat esențial pe un biografism minimalist care, după ei, a devenit central în poezia începutului de mileniu și care, deși tot mai lipsit de vlagă, mai este rulat și astăzi. Ulterior, au trebuit câștigate niște concursuri de debut pentru a apărea volumele individuale. Eu l-am câștigat, cu „Poză retușată”, pe cel de la Cartea Românească. Grupul Litere, cum este deja numit în istoria literară, a prețuit programatic literatura înaltă, s-a raportat mereu la ea, nu a repudiat-o cum au făcut mulți „mizerabiliști” de mai târziu. Mă bucur că o parte din autorii care s-au întâlnit acolo, de la T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu până la Ana Maria Sandu sau Sorin Gherguț sunt scriitori care contează azi.

Recunoașterea literară a venit repede; volumele tale au fost nominalizate și/sau au fost recompensate cu premii în țară și străinătate. De exemplu, volumul Cerul din burtă (Editura Paralela 45, 2005) a fost nominalizat la Eastern EuropeanLiterature Award, premiu oferit de Bank Austria Creditanstalt și KulturKontact Austria în cooperare cu Wiesser Verlag. Care au fost plusurile experiențelor acumulate în afara țării, interacțiunilor cu alte culturi și cu scriitori foarte diverși?

„Recunoașterea” e mereu contextuală: poți însemna ceva în ograda ta, în sătucul sau în târgușorul tău, dar să n-ai nicio căutare când vine vorba de o cultură puternică. Există trei, patru limbi mari, iar româna nu se află printre ele, așa cum nu se află zeci de alte limbi. Aproape toate traducerile sunt, așadar, izolate, nu fac parte dintr-un proiect mai amplu. ICR-ul acela minunat condus de Horia Roman Patapievici a fost singura instituție care și-a propus să ajute la precizarea unei osaturi culturale românești și-n străinătate. N-au început să se vadă bine primele oscioare, să se precizeze vertebrele mai puternice, că ticăloșia politică le-a zdrobit cu toată stupizenia, cu tot resentimentul. Imaginea a părut aceea a pitecantropului care sparge cu furie o operă de artă și-apoi, îngălat, se-așază pe divanul legiuitorului. Cei mai mulți scriitori români sunt din nou singuri, pâlpâiri izolate într-un peisaj în care fulgerele se construiesc în laboratoare serioase și performante. Cărțile li se scufundă imediat ce trec de-o graniță sau alta.

Volumele Der Norden (2008) și Der Himmel im Bauch (trad. Eva Ruth Wemme) au apărut în traducere în limba germană, cel mai recent în 2018. Rezonezi cu un anumit tip de public, te distanțezi de altele?

Mă bucur că aceste cărți au ieșit în germană și că au fost traduse impecabil de o scriitoare, Eva Ruth Wemme. Cum ele au apărut la o editură de nișă, nu-mi fac iluzia că vor umple librăriile, că vor ajunge la o mulțime de cititori, că voi deveni deodată cunoscută. Apar enorm de multe cărți în spațiul german, de ce-ar ieși la suprafață tocmai volumele mele? Prin urmare, nici aici și nici aiurea, nu pot controla ce se întâmplă cu textele mele după ce le eliberez din computer. Tot ce pot să sper e că-și vor găsi cititori buni, adevărați, că vor fi minți care să se poată oglindi în ele, că se vor ivi plecând de la ele pe ici, colo, în cine știe ce creier, mici conglomerate neuronale. Am fost recunoscătoare pentru fiecare cronică pe care-am avut-o-n altă cultură, pentru fiecare interviu care mi s-a cerut în altă limbă. Cărțile, singure, au pledat pentru asta. Și dacă s-a întâmplat să am lecturi publice, atunci, da, publicul german mi-a plăcut foarte tare. E viu, spontan și curios.

Artista germană Dorothea Fleiss a realizat mai multe cărți-obiect pornind de la poemele din Der Norden, expuse la manifestări internaționale de artă. Ce identitate au căpătat poemele redate printr-un alt limbaj, o formă artistică care a avut ca punct de plecare o alta?

E o poveste mai veche, s-a întâmplat la Stuttgart, și mi s-a părut simpatic că un artist vizual ia un poem – sau o carte – și-l propune sub formă de... cutie de pantofi, de exemplu. Sau sub formă de hârtie pentru țigări. Sau sub formă de cartonașe din care se mănâncă mici. Acel produs e altceva decât cartea, strigă un mesaj nou, iar asta bineînțeles că e provocator, că atrage atenția. Dorothea Fleiss n-a lucrat doar după poemele mele, ci și după altele. A făcut o serie de cărți-obiect, dar poate că între timp s-a delimitat de forma aceasta de inter-regn-artă. Sau poate că nu.

Care sunt domeniile care te inspiră și atrag cel mai mult atunci când scrii? Cum intri în atmosfera/contextul de care ai nevoie pentru a scrie?

Nu știu ce mă inspiră, dar știu sigur că uneori mă simt ca un șifonier viu, mișcător, umplut până la refuz cu tot felul de sertare care stau să explodeze de la cât de imperioasă e povestea care le conține. Nu trebuie decât să mă opresc din alergare, ceea ce e tot mai greu, căci am slujbă, și obligații, și deadline-uri care n-au treabă nicidecum cu scrisul, ci cu job-urile. Deci trebuie să pun din când în când o frână bruscă și să desfac înspăimântată câte-o ușiță. Niciodată nu-s convinsă că voi avea destulă putere ca să scot la lumină ce se străvede acolo. Dar dacă nu încerc, pur și simplu nu mai pot respira. Aștept, de aceea, verile, când am un pic de timp liber, când refuz să plec în orice vacanță, căci trebuie să închid ușa după mine. Peste două săptămâni va veni iar timpul acela, după ce voi lansa „Vertijia”, un fantsy-sf pe care l-am scris pentru cititorii de peste șapte ani, mă voi așeza, în fine, la tastatură. Încep să ghicesc ca printr-un vis confuz ce voi scrie. În centru, narator sau personaj principal, e o siluetă feminină.

***
Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud.
A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către USR „Cartea Anului” 2013), antologia Lomografii, trei romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă, Pelinul negru –câștigător al Premiului pentru proză decernat în 2017 de Revista Ateneu; desemnat Cartea Anului în 2018 de către „Cititorul știe mai bine”, concurs inițiat de Librăriile Cărturești) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat în suedeză (2013) în bulgară (2014) și în germană (2018), iar O pasăre pe sârmă s-a tradus în sârbă. Autoimun a apărut în bulgară în 2016. A fost inclusă în optsprezece volume colective românești (Ferestre 98, 40238 Tescani, Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiță, Cartea simțurilor, Bucureștiul meu, Scriitori la poliție etc.) și în numeroase reviste și antologii străine (Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée, New European Poets, An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).
Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.