Ștefan BAGHIU
Mie mi se pare că ecuația e simplă: piața subevaluează, lumea literară supraevaluează. Piața subevaluează prin natura ei: reprezintă consumul și e un rezultat al lui, la nivel macro e normal să se consume literatură de duzină. Dar lumea literară visează să monopolizeze acest consum și devine condescendentă, solipsistă sau chiar ostilă față de consum, deci supraevaluează producția de nișă. Nici piața, nici lumea literară nu sunt chestiuni abstracte, iar impresia că se contaminează reciproc e rezultatul faptului că le deosebim tot mai puternic în ultimii treizeci de ani.
Nu cred că pot fi făcute corecții, din moment ce întreaga critică literară care conturase profilul criticii de direcție din 2000 spre 2015 s-a retras din activitate. În sensul în care, odată cu această retragere dispare și caracterul „necesar” al corecțiilor, care era mai mult polemic: dacă pui problema în termeni de „piață” de carte, succesul unui volum nu depinde de nicio corecție a criticii. Critica a înțeles asta și a renunțat la vreo pretenție de stimulare a pieței. Astfel încât critica ajută la „succesul unui volum sau chiar al unui autor” în măsura în care el se sustrage în primă fază pieței. Critica are, de cele mai multe ori, un caracter paliativ, nu unul real de promovare. A dispărut când și-a dat seama de misiune îngustă pe care o dobândise în postcomunism, deși i-a luat ceva timp; desigur, alături de apariția social media care a distrus atât jurnalismul cultural online, cât și analiza/verdictul critic. Putem avea impresia că ele au fost ajutate de social media doar dacă considerăm că aveau nevoie de sacrificarea lecturii conținutului pentru înmiirea
reach-ului.
Și, dacă Groys zice într-un text că „orice sistem cultural se definește cel mai bine prin ceea ce exclude”, piața a exclus multă vreme literatura foarte bună (mai ales în poezie și proză), deși a existat la generația 2000 o dorință comercială vădită. Doar că nu se lipea de cerințele generale ale publicului. Literatura anilor 2000 a creat anumite cerințe pentru un public restrâns, crezând că le descoperă la publicul general. În fine, nu cunosc foarte bine alte piețe literare naționale sau globale, dar ce pot observa pe piața românească este o necunoaștere a publicului de către scriitori și de către critică. Invers, lumea literară a exclus piața. Chiar și cele mai subtile note comerciale au afectat în ultimele decenii verdictul final al criticii asupra unui roman, când nu l-a ignorat total din cauza lor. Dar, pentru a răspunde la provocare și din rațiuni de adecvare, m-aș limita la partea pe care, deși o văd ca fiind cea mai irelevantă în ansamblul pieței de carte, o cunosc într-o oarecare măsură: cărți discutate în lumea literară care generează poziționări, dezbateri, care coagulează ideologii literare.
În ceea ce privește cărțile de eseu și critică (fie literară, fie general umanistă), cred că cele mai supraevaluate producții sunt cărțile
Humanitas. Doar că nu doar cele ale editurii, ci cele care se subîntind modelului propus de grup. O eseistică plină de clișee, de tezisme și de înălțări elitiste care au modificat ireversibil așteptările societății de la intelectualii publici. În oglindă, mi se par subevaluate de către cititori producțiile
Tact, esențiale pentru ceea ce numim teorie critică sau, de ce nu, gândire critică în general. Dincolo de opoziția ideologică, există un anumit profesionalism pe care prima categorie îl evită constant, sporind trăirismul ideatic contemporan. Sper că voi avea timp să dezvolt generalizarea cândva.
Cărțile de proză supraapreciate sunt scrise de autori gonflați de lumea literară. Există, spre exemplu, o admirație apriorică în lumea literară pentru literatura Ioanei Nicolaie, care nu reușește să bifeze prin vocea narativă sau prin dialoguri nici cele mai banale cuceriri ale prozei românești de început de secol XX. Dar este, într-un fel, ceea ce s-ar numi proză sentimentală (preiau termenul de
sentimental novel așa cum îl folosește Margaret Cohen, unde scopul principal al subgenului este apropierea unor subiecte trans-regionale, fapt care duce la o simplificare extremă a vocilor). Deci, în teorie, ar trebui să circule destul de ușor. Nu știu cum funcționează
Pelinul negru pe piață, presupun că nu uimitor, dar oricum nu la nivelul la care autoarea a sperat, probabil, când și-a defectat sistemul narativ pentru a-l trece mai ușor la public. Apoi, supraevaluată mi se pare literatura Lilianei Corobca, care, cel puțin în ultimul roman,
Caiet de cenzor, compune niște alegorii total exagerate și patetice ale cenzurii, lucrează cu voci interioare necreditabile și cu personaje mai schematice decât ale lui Sadoveanu în Mitrea Cocor. Este, într-un fel, efectul anticomunismului fără rest practicat la noi, care a mai produs aberații de genul ăsta și în romanul Ruxandrei Cesereanu,
Un singur cer deasupra lor, unde diavolul juca România la barbut, unde Ceaușescu se uita în oglindă și vorbea ca un prost etc. Oricum, o literatură mai tezistă și mai rudimentară (privind minime criterii estetice, cu care defilează mulți dintre acești autori, nu neapărat eu sau critica) decât cea a realismului socialist, pe care, paradoxal, nu îl suportă.
Subevaluată mi se pare tentativa de roman maximalist cu detentă comercială, cum e
Greva păcătoșilor al lui Florin Chirculescu. Aici, deși lumea știe de roman, puțini l-au citit și cu atât mai puțini l-au citit fără să dea ochii peste cap la registru. La fel, subevaluat mi se pare romanul
Interior zero al Laviniei Braniște. O proză excelentă care ar decoda mult mai ușor o anumită existență contemporană generală decât producțiile considerate în general realizări ale literaturii contemporane.
În poezie nu există supraevaluări în ce privește piața. În ceea ce privește lumea literară, există o producție foarte puternică de poezie proastă, ca mai mereu. Dar astăzi există școli de poezie proastă, adevărate nuclee de legitimare a formulelor perdante ale douămiismului. Și aici se simte retragerea criticii. De aceea, prin comparație, orice autor care mișcă puțin mai original (sau mult mai original) se diferențiază net: Vlad Drăgoi, Cosmina Moroșan sau Florentin Popa sunt poeți care dau foarte bine astăzi (deci și ei supraevaluați) și pentru că restul joacă submediocru. Fiind originali/
fresh, primii câștigă bătălia și le sunt iertate toate derapajele (în zonele care mai discută poezie recentă
like there’s no tomorrow). Pentru că dacă mergi la un festival literar astăzi auzi în proporție de 70-80% epigoni palizi ai lui Claudiu Komartin sau ai lui Dan Coman, tăind versuri, mutând imagini și călărind metafore despre omenire/viață/istorie și glisând imediat de acolo în interiorul psihologic. Că ei au făcut-o cu succes acum 10-15 ani nu înseamnă că genul mai rezistă și azi. Când auzi versuri ca „ești o fundătură/ cum e numele lui mengele/ rostit în timpul actului sexual” (Mihók Tamás) ieși la o țigară și te întorci când se termină. Aș acorda mai multă atenție poeților foarte tineri, încă nedebutați, marii dezavantajați de acest ecumenism poetic: Mihnea Bâlici, Teona Galgoțiu, Tudor Pop etc. Pentru că entuziasmul criticii și al mediilor literare față de debutanți nu mai e același ca acum 5-10 ani, ei trebuie să se autoproclame generație, să intervină destul de entuziast și naiv întru salvarea literaturii tinere, zic ei, cum mai an declarau unii pe la București ceva „generație subcapitol”. Ar trebui ca fiecare festival important să aibă 2-3 poeți sub 25 de ani. Au de unde alege.
Apoi, al doilea val de supraevaluări vine prin gesticulațiile auxiliare ale scriitorului. Aici am o chestiune concretă de punctat: poezia pe care o propune Medeea Iancu este o poezie slabă. Avem realizări mult mai reușite, pe aceeași filieră, recent la Cristina Stancu sau la Gabriela Feceoru. Dacă Medeea Iancu a cucerit publicul prin scandalul de la gala Cartea Românească de la Premiul „Mihai Eminescu”, ea nu a făcut-o în numele poeziei feministe autohtone, ci în detrimentul ei.
De situația Uniunii Scriitorilor din România și de cum supraevaluează cei de acolo, despre revistele USR și despre autorii din colecțiile submediocre de la noua editură „Cartea Românească” (după plecarea de sub egida Polirom) nici nu vreau să zic nimic, nu aș avea ce. Transpare.
Astea îmi vin acum în minte, mă mai gândesc când mă reapuc de cronică.
Andreea RĂSUCEANU
Cred că în ultimii ani a crescut confuzia în ceea ce privește receptarea literară, cauzele sunt cele știute de toată lumea: absența criticii de întâmpinare, oroarea de ierarhii și canoane, un fel de relativizare forțată, a cărei primă consecință e că cititorul ajunge să pună pe același raft cărți cu miză și cărți mediocre, livrate însă ca producții valoroase. Faptul că critica de întâmpinare s-a mutat pe Facebook și că blogurile oferă cronichete prietenoase, de multe ori superflue sau pur și simplu publicitare, iar cărțile sunt judecate mai ales după cum se încadrează în trend (proză autenticistă, minimalistă, uneori militantă etc) sau nu, după cât de simpatic sau cool e autorul și după câte like-uri primește nu e în regulă. Sau, mai bine zis, nu e suficient. E un mod artificial prin care se creează emulație în jurul unor cărți sau al unor autori, care, odată ce le-a trecut momentul, intră imediat în uitare (exemple sunt destule). Mai sunt și cazuri în care sunt menținuți (tot artificial) în atenție, lăudați, premiați etc, rămâne doar ca timpul să pună ordine în lucruri, totuși istoria literaturii ne arată că așa se întâmplă de obicei.
Pentru că acum sunt implicată într-un proiect editorial eu însămi, nu mi se pare corect să dau nume, nici din tabăra celor supraevaluați, nici din cea a subevaluaților. Dar observ câteva lucruri generale, legate de receptare: un anumit mimetism, mai puține (spre deloc) dezbateri și polemici pe marginea unor cărți, ignorarea unor volume în favoarea altora pe criterii extraliterare, uneori ideologice, de apartenență la un grup sau altul etc, incisivitate gratuită - un fel de bullying literar, frecvența unor nume de autori în detrimentul altora, mereu aceiași invitați la festivaluri, promovați, premiați, traduși etc. Astea ar fi lucrurile rele, pentru că mi s-a părut că în primul rând în sensul ăsta e pusă întrebarea ta. Firește că, până la urmă, valoarea iese la suprafață, chiar dacă uneori mai târziu, asta mai ales datorită unor critici care și-au păstrat atenția, verticalitatea, nu sunt influențabili și au curajul propriei opinii. Până la urmă, tot ei pun ordine în lucruri, și ăsta și e rolul criticii: să judece obiectiv, nu după simpatii și antipatii, ideologii și interese.
Emanuel MODOC
Supraaprecierea unui autor sau a altuia ține mai mult de nuanță în cazul aparițiilor literare din ultimii ani și o atribui, mai degrabă, unui defect de calibrare a cronicarului literar/jurnalistului cultural a capitalului simbolic pe care autorul vizat l-a acumulat de-a lungul anilor. Poate de-aceea, în acest deceniu (prefer să mă rezum la ultimii 7-8 ani), despre Radu Pavel Gheo – numai de bine, despre Lucian Dan Teodorovici – numai de bine, despre Marius Chivu, Radu Vancu sau Claudiu Komartin – numai de bine (și, în general, fiecare scriind despre fiecare numai lucruri bune). Cu toate că primii doi au dat romane bune și foarte bune (mai mult Gheo decât Teodorovici, care a dat o carte execrabilă anul trecut după mult mai reușitul
Matei Brunul), receptarea recentă a acestora a ținut mult mai mult de relațiile personale ale criticilor cu acești scriitori de mai sus decât de o valorizare propriu-zisă a producțiilor recente. Marius Chivu mi se pare de departe unul dintre cei mai supraapreciați autori din acest deceniu. De la debutul în poezie și până la proza scurtă și jurnalul de călătorie, mi se pare că autorul
Vânturesei de plastic a călărit un val al coolismului de care nu s-a mai bucurat niciun autor sub 40 de ani de la noi. Mă îndoiesc, însă, că i-ar păsa, la urma urmei să fii citit de Laura Cosoi și recitat de Monica Bârlădeanu e, în sine, un pariu câștigat. Cât despre ultimii doi, cu toată aprecierea mea pentru calitățile lor de animatori culturali – mi se par absolut necesari în peisajul nostru literar –, aș spune că ceea ce au scris după 2010 va rămâne, retrospectiv, în conul de umbră al primelor realizări „douămiiste”.
La poezie, radarul valoric e ceva mai bine calibrat. Debuturile ultimilor doi-trei ani mi-au reținut prea puțin atenția pentru că autorii îmi par niște postdouămiiști întârziați, care nu preconizează vreo formulă nouă, iar experimentalismele își merită din plin poziția ierarhică. Totuși, câțiva autori ar merita așezați pe o treaptă mai jos: Cosmina Moroșan cu
Beatitudine ( eseu politic), Vlad Drăgoi cu
Sergio Leone, Andrei Dósa cu
Adevăratul băiat de aur. Subapreciați mi se par (și îmi cer scuze pentru eventuala inadecvare a punerii laolaltă a trei autori total diferiți) Andrei Doboș (
Spiro, excelent, prea puțin comentat), Dan Alexe (
Pantere parfumate), Nicolae Avram (
Mamé va rămâne, din păcate, cel mai bun roman uitat al anului 2016).
