Mă fascinează felul în care fiecare epocă își trăiește nebunia

„Într-un jargon de imediată actualitate, textele ei sunt înregistrări de spasme, de atrocități rostite în ritmul egal și înnebunitor al distopiilor, filme absurde și triste în cheia grotescă a lui Acosmei, decupate cu precizie chirurgicală, balete de fantoșe, fals peste fals peste fals, ca și cum singura realitate cu putință este cea a reflexului condiționat, toate deconspirate cu luciditatea outcast-ului.”, a scris Rita Chirian despre acest volum.

Volumul „ușor desincronizat, aproape imperceptibil” (Casa de Editură Max Blecher) se deschide cu un citat din Georg Büchner, un scriitor german reprezentativ pentru începutul secolului 19.

Scriitor reprezentativ, dramaturg, precursor al modernismului, și, cu toate acestea, încă nu a fost tradus în limba română. Citatul despre care vorbești este din nuvela „Lenz”, care poartă numele unui personaj real, un poet al mișcării Sturm und Drang. Cartea care a rămas neîncheiată, Georg Büchner murind la doar 24 de ani. Însă a lăsat în urmă vreo patru, cinci cărți și o viziune unică asupra „nebuniei”, mai ales prin „Lenz”, unde sunt urmărite trei săptămâni din viața unui schizofrenic, cu o perspectivă din interior, fapt care la vremea aceea era cu totul și cu totul nou. Büchner a luat-o înaintea psihiatriei și, mai mult, lectura acestei cărți a fost o experiență pe care Elias Canetti a considerat-o decisivă, iar pentru Paul Celan sau pentru Christa Wolf a fost un punct de referință. Eu am ajuns la Büchner nu prin literatură, ci prin cinema, mai exact prin extraordinarele filme ale lui Werner Herzog (Enigma lui Kaspar Hauser - începe chiar cu citatul pe care l-am pus în carte, și Woyzeck). Aceste filme mi-au deschis apetitul spre literatura acestui scriitor care, la prima vedere, poate să nu pară atât de ofertant, având în vedere că e trecut la categoria „romantici”, iar noi trăim în secolul XXI. Dar, cum spunea Paul Celan, orice poem are un 20 ianuarie al său, adică data la care Lenz își începe călătoria în munți și își pierde mințile.

Imaginile despre liniște sunt uneori diferite de limbajul tăcerii. Ce au în comun?

Imaginile despre liniște pot arăta uneori și ca o vedere de la Hallmark sau ca pozele livrate cu generozitate pe FB din vacanțe la mare. Dar mai există un fel de imagini ale liniștii care se suprapun peste limbajul tăcerii, care e atât de aglomerat de gânduri, de cuvinte și de emoții încât rămâne mut în exterior, și care arată cum spunea Bruno Schulz: „Pe priciul acoperit de paie zăcea Maryśka-nebuna, palidă ca anafura și tăcută ca o mănușă scoasă de pe mână. Și parcă profitând de somnul ei, vorbea liniștea, galbenă, stridentă, o liniște rea, ce clevetea singură, se certa, își declama tare și ordinar monologul său de maniac.”

Ce-i ține de cald creierului tău?

O imagine cu un popă cu poale aurii care intră într-o bancă și stă la rând pentru un credit ipotecar îmi încinge creierul. La fel și gândul că viața este susținută, invariabil, prin moartea celuilalt, și totuși, e o valoare tabu, mai ales când vine vorba de specia noastră în raport cu toate celelalte viețuitoare. Mă fascinează felul în care fiecare epocă își trăiește nebunia, majoritățile și minoritățile care nu ies din bula lor axiologică, principiile fluturate în public, ipocrizia. Trăim, practic, în cea mai bună din lumile de până acum, dar nu pot să nu îmi imaginez cum vor arăta multe din apucăturile și normele societății anului 2018 în ochii celor care vor veni peste 50, ca să nu zic 100 de ani. De unde trag concluzia că, de fapt, sunt destul de optimistă și că nu mă tem chiar atât de mult de roboți.

În ce fel te ajută muzica atunci când scrii? Ai cântat într-o trupă punk...

Nu ascult muzică atunci când scriu. În schimb, îmi petrec multe seri cu căștile pe urechi ascultând muzică de toate felurile, de la trupe punk din anii ’80 până la cele mai recente proiecte din zona electro. Nu e nicio noutate faptul că muzica acționează asupra noastră ca un drog, determinând creierul să producă dopamină. Unii au un răspuns emoțional mai puternic la acest stimul și uneori se apucă de cântat. Probabil la fel s-a întâmplat și cu mine, iar perioada în care am cântat a fost plină de experiențe care de care mai interesante, însă nu prea am profilul unui showman, și ca să urc pe scenă aveam nevoie de câteva calmante...Acum mă rezum la a-i asculta pe alții, așa cum în școala generală mă apropiam de colegii care făceau pian și marea mea bucurie era să asist la vreun recital de apartament după ore. Să-mi fac trupă și să răcnesc pe scenă a fost, în mare măsură, un act de rebeliune împotriva părinților, care erau de părere că „trebuie să învăț, nu să zdrăngănesc”.

Dacă ar învăța toți ce e reciclarea, unde ne-am afla?

La o privire de ansamblu, totul se reciclează, mai puțin plasticul. Campioni absoluți suntem la reciclat oameni, care intră din primii ani de viață într-un „proces tehnologic pentru a obține reutilizarea și valorificarea lor”, cum atât de frumos spune dex-ul. Iar produsul defect nu face parte din economia reală și noroc cu asta, că altfel nu ar mai exista literatură, ce să mai zic de poezie.

Când ai senzația că ești propriu-ți surogat, ce mai poate urma?

Înseamnă că ai fost reciclat într-o uzină complexă, prin tehnologii avansate, iar uzina asta poate fi societatea, cineva apropiat sau un șir de întâmplări nefericite. Poți să faci niște cursuri de dezvoltare personală, ca să accepți situația, să „gândești pozitiv” și să devii un surogat cu adevărat eficient și mulțumit sau poți să spui game over și să asculți mai mult zumzetul din interior decât gălăgia de afară, până la clarificare, chiar dacă riști să auzi și niște lucruri neplăcute.

***
Nicoleta Nap a absolvit Facultatea de Filosofie și Facultatea de Drept, a lucrat 12 ani în presa scrisă, la Cluj-Napoca, și a cântat într-o trupă punk. Din 2013 locuiește în București.
ușor desincronizat, aproape imperceptibil, publicat la Casa de Editură Max Blecher în anul 2017, este volumul său de debut. A tradus din limba engleză pentru revista Poesis International.