Traducătorul îşi asumă în permanenţă varii riscuri

Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ați întîmpinat ca traducător?

Saltul, care se mai cere şi graţios, între română şi germană trebuie practicat în ambele sensuri, chiar şi la traducerea univocă. El cere un anumit elan şi este o provocare permanentă. Munca aceasta nu este, cum tind unii să creadă, o bîjbîială prin memorie şi prin dicţionare în căutarea unor corespondenţe de vocabular şi concordanţe stilistice sau gramaticale, ci o lectură cît se poate de pătrunzătoare a originalului şi apoi redactarea, să nu zic crearea, unui text în altă limbă, în care să fie prezente faptele, aspectele şi impresiile percepute în original, dar nu transferate, „aduse din condei”, ci de un inedit de parcă ar fi fost scrise de la bun început în această altă limbă – or germana este cu totul alta, cu totul altfel.

Ați tradus și autori români tineri, dacă ne gîndim la Dan Coman, Teodor Dună, Claudiu Komartin. Care sunt riscurile pe care vi le asumați, mai ales traducînd poezie?

Traducătorul îşi asumă în permanenţă varii riscuri, fel de fel, el trebuie să fie conştient că nu are decît soluţii mai mult sau mai puţin anevoioase, niciodată întru totul satisfăcătoare, perfecte în nici un caz. Astfel că nu-i rămîne decît s-o dibuiască pe cea mai puţin falsă şi să-şi învingă nelipsita frustrare, ba să şi-o convertească în inventivitate şi creativitate.
Cineva care se pretinde traducător, dar a plecat cu decenii în urmă din lumea celor pe care vrea să-i traducă, ei bine, acesta trebuie să ştie că se prea poate să nu-i înțeleagă sau să-i înţeleagă greşit. Nu-i rămîne decît, dacă se simte în stare, un soi de empatie pe care trebuie s-o simtă înainte de a se apuca de lucru. Consider că a recurge la contactul personal cu autorul trebuie să rămînă soluţia ultimă, în chestiuni de amănunt, accesul la original trebuie să şi-l croiască tălmaciul de unul singur.

Cum este receptată literatura română în spațiul german, din punctul dvs. de vedere?

Dacă nu sînt mulţumit de felul cum este receptată literatura română în spaţiul german, trebuie să mă plîng în primul rînd mie însumi, ceea ce nu-i deloc plăcut. Ca atare prefer să caut vina la „circumstanţe”, „condiţii”, „situaţii” – sau chiar la colegi. Doar că aceştia din urmă sînt puţini şi fac cît se poate de mult. Iar condiţiile la uma urmei sînt aceleaşi pentru orice literatură străină.
Cred că motivele recepţiei – să-i zicem – reţinute a literaturii române sînt mai profunde: Potenţialii editori, critici şi cititori de limbă germană nu sînt nicicum edificaţi asupra României, n-au cum să fie din moment ce ştirile de acolo sînt rare, dar mai mult decît confuze. România este o pată cenuşie pe harta Europei. Ceea ce este însă în ochii mei impedimentul esenţial, ţine de o diferenţă de atitudine în rostire scrisă şi vorbită care deseori mi se pare insurmontabilă. Limba germană este mult prea fixată şi consolidată în tipare gramaticale, idiomatice şi stilistice, astfel încît cu mare greutate găsesc forme maleabile care să cuprindă vitalitatea debordantă a felului românesc de a fi şi de a vorbi, ca să nu vorbesc de „sentimentul românesc al fiinţei”.

Nu întotdeauna traducătorii sunt valorizați, iar accentul se pune pe autorii traduși. Ați simțit vreodată că sunteți „în umbră”?

Traducătorul caută, citeşte, propune, expune, traduce fragmente de probă, le trimite-n lume, vorbeşte la telefon – în caz că are cine să-l asculte. Astfel el ajunge să cunoască lume multă, poate că ajunge chiar şi el să fie cunoscut. Recunoscut şi renumit n-are cum să ajungă. Dar asta nici nu trebuie să-i fie intenţia, altminteri ar trebui să îndrăznească să iasă în faţă cu texte proprii. El trebuie să rămînă ceea ce de fapt nici nu poţi fi laolaltă: rezervat şi percutant, modest şi vanitos, autocritic şi încrezător în forţele proprii. Suprema plăcere pentru el trebuie să fie să se caute pe sine în textele altora, iar ceea ce găseşte să fie subiectul unor noi texte „de-ale sale“. Treabă deloc uşoară, cu puține şanse de succes, precum toată literatura bună.
Este o plăcere cu totul specială să trăieşti satisfacţii de unul singur, chiar dacă oarecum mocnite, ştiind bine că oricum nu prea are cine să estimeze calitatea unei traduceri – că doar cei mai mulţi oameni nu ştiu în fond nici măcar o singură limbă, darămite două.


Ce a fost definitoriu pentru formarea dvs. ca traducător? Ce ați recomanda generațiilor tinere de traducători?

Mi-am făcut ucenicia în România încă pe vremea cea glorioasă, cînd orice om îşi căuta un colţ, o nişă, un geam unde respira niţel mai uşor. La mine asta a fost dăscălia şi munca de traducere – la-ndemîna oricui, pentru că posibilităţi de publicare în limba germană existau suficiente. În Germania am continuat cu speranţa utopică că aş putea găsi un acces la domeniul cultural. Pînă la urmă, pe alte căi, am găsit-o, dar tălmăceala am „pus-o la suflet”, din prietenie pentru cei care prin vorba lor românească dovedesc că o merită şi pe cea germană, pe care am fericita posibilitate să le-o împrumut.

***
Georg Aescht s-a născut la Codlea. În 1984 pleacă în Germania cu familia. Publică critică si eseistică în presă, antologii şi traduceri: Oscar Wilde, Der glückliche Prinz und andere Märchen, Bukarest 1977 (din engleză); Ion Agârbiceanu, Dura lex. Erzählungen, Cluj/Klausenburg 1980 (Povestiri); Gellu Naum, Zenobia. Roman, Klagenfurt 1990; Gellu Naum, Black Box. Gedichte (cu Oskar Pastior), Klagenfurt 1993 (Poezii); Alexandru Papilian, Fliegen unterm Glas. Roman, Frankfurt am Main 1992 (Muşte sub pahar); Carmen Francesca Banciu, Filuteks Handbuch der Fragen. Erzählungen, Hamburg 1995 (Povestiri); Alexandru Vona, Die vermauerten Fenster. Roman, Berlin 1997 (din franceză, punînd la bază versiunea românească: Ferestrele zidite); Carmen Francesca Banciu, Ein Land voller Helden. Roman, Berlin 2000 (O ţara plină de eroi); Mihail Sebastian, Der Unfall. Roman, München 2003 (Accidentul); Norman Manea, Die Rückkehr des Hooligan. München 2004 (Întoarcerea huliganului); Andrei Pleşu, Der Schlaf der Engel. Berlin 2007 (Despre îngeri); Filip Florian, Kleine Finger. Roman. Frankfurt am Main 2009 (Degete mici); Norman Manea, Der Bunker. München 2011 (Vizuina); Dan Coman, Ghinga. Gedichte. Stuttgart 2012 (Poezii); Teodor Dună, Der Lärm des Fleisches. Gedichte, Stuttgart 2012 (Poezii); Claudiu Komartin, Wir werden die Maschinen für uns weinen lassen. Gedichte, Wien 2012 (Poezii); Gabriela Adameşteanu, Der gleiche Weg jeden Tag. Roman, Frankfurt am Main 2013 (Drumul egal al fiecărei zile); Lucian Boia, Warum ist Rumänien anders? , Hermannstadt/Bonn 2014 (De ce este România altfel?); Lucian Boia, Der Erste Weltkrieg. Bonn/Hermannstadt 2016 (Primul Război Mondial); Filip Florian, Alle Eulen. Roman. Berlin 2016 (Toate bufniţele); Lucian Boia, Die deutsche Tragödie 1914–1945 (Tragedia Germaniei). Hermannstadt 2017; Gabriela Adameşteanu, Begegnung (Întîlnirea). Klagenfurt 2018; Emil Hurezeanu, Die Anatomiestunde (Lecţia de anatomie). Ludwigsburg 2018; Emil Hurezeanu, Lyrik (Opera poetică). Ludwigsburg 2018.