Care a fost primul tău contact cu literatura germană?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să mă întorc puțin în timp. Sper ca în felul acesta să se înțeleagă mai bine contextul.
Am ajuns în Germania în anul 2000 – cu
Atlassib-ul. Împlinisem de curând 13 ani și plecasem în Germania cu o viză de ședere de două luni, însă cei apropiați – tatăl rămas în Alba Iulia, care m-a însoțit până la Sebeș, de unde am luat autocarul spre Germania; mama care mă aștepta la Aschaffenburg, împreună cu tatăl vitreg, german de origine română; prietenii din copilărie pe care îi lăsam în urmă etc. – cu toții au înțeles că nu voi mai reveni curând în țară.
Am părăsit România într-un moment inoportun, din multe puncte de vedere. Dacă în Alba Iulia ajunsesem să fiu printre primii la
învățătură, terminând clasa a șasea cu a treia medie din clasă (9,83), în țara de adopție am fost nevoit să o iau de la capăt, în special datorită limbii?! În definitiv, în România nu făcusem parte din minoritatea germană, iar limbile străine predate la noi erau franceza și engleza.
Prima școală în limba germană a fost școala populară Kolping din Aschaffenburg, unde învățau în principal copii de emigranți, în frunte cu mine. Pentru a putea învăța mai repede limba germană, programa școlară nu prevedea predarea altor limbi străine. O măsură lăudabilă aș spune, cu dezavantajul că toate celelalte limbi au trecut în plan secund. Toate beneficiile de atunci se leagă de profesorul Hammer, pe care am ajuns să-l apreciez foarte tare. Curriculum școlar presupunea și învățarea unor poezii pe de rost, așa că există undeva o înregistrare (dacă filmul nu a fost cumva șters între timp) în care recit un poem despre bătălia de la Waterloo (din păcate nu-mi mai amintesc autorul, probabil unul dintre cei mulți care au scris despre eveniment) într-o germană cu puternic accent est european.
Deși foarte tânăr, am știut încă de pe atunci că aspirațiile mele în viață nu se vor opri la absolvirea școlii populare. Îmi doream să ajung la gimnaziu, ceea ce am și reușit în cele din urmă, cu sacrificiul repetării clasei a șaptea. De acolo – am plecat de la gimnazaiul Dessau cu o medie execrabilă – m-am mutat la gimnaziul din Bad Sooden-Allendorf, unde profesorii au fost mai înțelegători și nu mi-au dat note la germană până în clasa a 11-a. Și aici profesorul preferat a fost tot cel de germană, domnul Hermann. Acesta mi-a recomandat povestirea lui Alexander
Klug Ein Liebesversuch/ O încercare de iubire și m-a încurajat să studiez literatura germană.
Profesorul de comparatistică din facultate, domnul Hamacher, a fost cel care m-a făcut să caut materia literară potrivită, și abia în acest moment pot răspunde cu adevărat la întrebarea ta: Primul meu contact serios cu literatura germană a fost Paul Celan, pe care am început să-l citesc începând cu 2008, adică la vârsta de opt ani, dacă e să socotim în ani germani. Am putea spune că 2018 este anul maturizării mele literare.
Și iată cum, coincidența face ca trei sufleori purtând inițiala H – Hammer, Hermann, Hamacher – să fie cei care mi-au insuflat dragostea pentru literatură, ca să-l citez pe Johann Georg Hamann … Tot restul studenției am fost îndrumat aproape în exclusivitate de femei.
Când ai scris primul text în limba germană? Cum este trecerea de la limba nativă la limba de adopție?
Trebuie să spun mai întâi că am scris primele poezii în limba română în jurul vârstei de opt ani. Prima a fost o dedicație pentru tata sau mama, nu pot spune cu exactitate, din moment ce am schimbat genul pronumelor la un moment dat pentru a o dedica celuilalt. Abia acum, la câteva decenii după acest debut literar, încep să realizez ce înseamnă, de fapt, „producția“ și „mașinăriile“ literare...
Primele încercări serioase de a scrie în limba germană s-au petrecut însă abia în jurul anului 2009, la puțin timp după intrarea la facultate. Îmi aduc aminte, de pildă, de un text în care făceam apologia cămășilor cu epoleți, dar cu care am cam băgat-o pe mânecă, ceea ce m-a făcut să mă jenez enorm ulterior. Cu aceasta declar încheiată prima parte a răspunsului.
Referitor la a doua întrebare: Atunci când o limbă străină, pe care ai învățat-o relativ târziu, devine instrumentul profesiei tale – cum este cazul meu, cel puțin până în momentul de față – observi mult mai repede neajunsurile: lecturile publice și moderările mă inhibă în continuare, deși le fac cu plăcere, însă emoțiile și presiunea îmi provoacă dificultăți de pronunție. Se întâmplă adesea ca în febra dezbaterii să nu mai fac diferența între vocalele scurte și cele lungi. Proverbele și expresiile în limba germană îmi creează, de asemenea, dificultăți. Uneori îmi vine să folosesc spontan o expresie, dar, de unde nu este...: În perioada în care aș fi putut să-mi dezvolt simțul limbii nu am intuit că voi trăi la un moment dat în Germania și voi fi nevoit să scriu în limba de adopție. Mai sunt apoi articolele germane care stabilesc genul: der, die, das. La început a fost cumplit, le amestecam mereu între ele, însă am observat destul de repede că diminutivarea substantivelor mă scapă de două din cele trei articole. Așa am rămas cu „das“ și multă vreme am vorbit numai în diminutive, folosindu-mă de sufixul -chen (nu ajunsesem încă la sufixul -lein), la fel ca un personaj dintr-un roman OuLIPO, rătăcit într-o lume
en miniature: „În cârciumioară a băut o bericică. Odată ajuns afară, a căzut și și-a rupt o costiță.“ Literatura te aruncă uneori într-o dilemă a proporțiilor …
Până și E. M. Cioran, incredibilul stilist care a trecut de la limba română la franceză, a fost nevoit să-și rescrie de patru ori
Précis de décomposition, la sugestiile unui prieten căruia prima încercare i s-a părut nereușită: „Am fost furios, însă m-a făcut să iau toată treaba mai în serios. M-am aruncat asupra limbii franceze ca un fanatic, înconjurat de tot felul de dicționare. Am muncit enorm la asta. Prima carte am rescris-o de patru ori.“
Acest tip de fanatism presupune lepădarea de limba maternă ca de o cetățenie, pentru a putea să te miști liber în noua limbă – în cazul meu venită pe filiera tatălui vitreg. Cu toate că un astfel de act nu îți garantează nicidecum dezinvoltura unui vorbitor nativ.
Ce ți se pare că ai păstrat din anii de formare în România?
O frământare goetheană, aproape grotescă, în legătură cu anii de ucenicie petrecuți acolo. Mi se pare că nimic din acea perioadă nu capătă un contur concret în amintirea mea. Ceea ce mă face să mă gândesc la un citat din Beckett : “The man with a good memory does not remember anything because he does not forget anything.” În volumul de debut
Aus sein auf uns am încercat un exercițiu de uitare, de aceea o las pe Auguste Deter, prima pacientă cu Alzheimer, să repete celebra replică: „Am pierdut, ca să spun așa, contactul cu mine însămi.“ A da uitării pentru a-ți reaminti într-un moment mai bun – asta a fost deviza mea.
La toate acestea aș mai adăuga acele zile de o fericire de nedescris, aproape magice, petrecute în copilărie la străbunica mea, care a murit de curând la vârsta 101 ani. Locuia într-un loc retars
pe Valea Gârzii, la Crişcior, lânga Brad, în Hunedoara, un loc ignorat până și de Google Earth, care nu s-a sinchisit să îl includă în circuitul său. Aici poți trăi nestingherit, în condiții aproape primitive, însă cu atât mai fericit. Thomas Bernhard se referea cu siguranță la o experiență similară atunci când a scris: „Un lucru este sigur: nu am vrut niciodată să scriu! Îi invidiez pe toți cei care, alături de mine – într-o serenitate de neclintit – fac pantofi sau netezesc o bucată de brânză. Eu, din păcate, nu mă mai pot întoarce la pantofi. Afurisitele de versuri m-ar nimici!“
În cadrul Târgului Internațional de Carte de la Leipzig ai fost, alături de Dana Grigorcea, amfitrionul evenimentului „Destul cu vorba, acum povestim. Literatură contemporană română”, avându-i invitați pe unii dintre cei mai importanți autori români contemporani. Care ți se pare marele plus al literaturii din România actuală?
Există o fotografie care datează din 1986 și care îi înfățișează pe Cioran, Ionesco și Eliade în timpul unei întâlniri la Paris. Aceasta mi se pare că surprinde chintesența literaturii române, sau, să zicem așa, a acelor scriitori români trecuți de 50-55 de ani. Încerc să dau o explicație cât mai scurtă: Cioran a devenit faimos pentru pesimismul său, Ionesco pentru piesele sale absurde, iar Eliade pentru încercarea de remitologizare și respiritualizare a lumii – așadar un fel de anti-Bultmann, care încercase să impună demitologizarea. Literatura tinerei generații mi se pare, prin comparație, mult mai angajată („#rezist“), mai lipsită de patos, mai realistă, mai educativă și mai bultmannescă …
Care sunt tendințele în literatura germană contemporană, cât de diferit e spațiul literar german de cel românesc?
Nu știu dacă mai există astăzi diferențe majore între cele două spații literare. Aș spune mai degrabă că ele nu există. Nici în ceea ce privește producerea, dar nici în receptarea literaturii. Foarte succint: În ce fel ar putea fi diferite experiențele românilor de cele ale germanilor – sau invers? La nivel european standardul de viață s-a uniformizat, fie că vorbim de societate, economie, politică sau cultură. Oriunde s-ar afla, oamenii sunt permanent interconectați, se călătorește fără dificultate din punctul A în punctul B, chiar dacă sunt mii de kilometri la mijloc. Peste tot se folosesc aceleași rețele sociale, se dezbat aceleași teme – și enumerarea ar putea continua în felul acesta … Scriitorii își formează propriul nucleu și se sprijină reciproc, și aici la fel ca în România. Dacă ești de la țară și vrei să fii publicat, te muți la oraș. Puțini pot trăi din scris și doar câțiva se bucură de succes internațional. Unii sunt promovați de instituțiile în care sunt angajați, iar asta nu este neapărat ceva rău – sau ceva bun. Oare mai există scriitori de inspirație bucolică în Germania sau în România? Posibil …
Curatoriezi secțiunea românească a revistei Lichtungen pe anul 2018. Cum ai menținut contactul cu literatura română?
Acum aproximativ opt ani am citit că Celan a tradus fragmente din
Ferestrele zidite ale lui Alexandru Vona cu scopul de a-l da spre publicare unei edituri germane. Abia mult mai târziu, în 1997, la cinci decenii după ce a fost scris, a apărut și ediția în limba germană (
Die vermauerten Fenster), în traducerea extraordinară a lui Georg Aescht. Și cum nu mai existau alte texte de Vona în germană am hotărât în 2014 să adun tot ce apăruse de autor până în 1947, să le traduc și să le dau spre publicare sub titlu
Vitralii. Am observat, în timp ce mă documentam pentru carte, cum mă lăsam tot mai tare atras de povestea
Revistei Fundaţiilor Regale (1934 - 1947) în care apăruseră majoritatea textelor de Vona. Am descoperit nu mumai
Caietul de poezie I și II (1946 und 1947), Supliment al
RFR, ci și revista
Agora, editată de Ion Caraion și Virgil Ierunca, și care nu apăruse decât într-un singur număr în 1947. Surpriza a fost să-l descopăr printre autori, alături de Vona, pe Paul Celan. Prin intermediului lui Celan am ajuns la literatura română, de care eram, bineînțeles, foarte interesat.
Au urmat câteva traduceri pentru revista
Sinn und Form: Am lucrat împreună cu Marcus Roloff la transpunerea poeziilor de Ana Blandiana și Marius Daniel Popescu în limba germană. Și de atunci am tot primit cereri de traduceri, de exemplu din partea lui Thomas Geiger pentru revista
Sprache im technischen Zeitalter – și acum
Lichtungen, de care mă bucur foarte mult, din moment ce voi putea prezenta publicului german zece poeți/poete din România.
Obiectivul ultim ar fi să nu mai fie nevoie de traduceri:
Agora a fost un proiect babilonian în București: germana, engleza, franceza, rusa, româna și alte limbi au coexistat în paginile aceleiași reviste…
