Ieri mi s-a întâmplat prima oară să nu-mi amintesc un cuvânt în bosniacă

Zece ani mai târziu, acum câteva zile, adică, am dat peste primul lui roman. Proustian, vara aceea în care s-a vorbit numai literatură, când tot ce conta erau ponturi despre cărți și autori de citit, poate și câteva beri și băieți și fete, s-a instalat din nou între rafturile bibliotecii de la Goethe Institut; pentru câteva secunde indivizibile a cernut cu imagini arhivate ale unor terase care acum nu mai sunt, poze cu oameni care nu mai sunt – sau, dacă mai sunt, îmi sunt mai străini decât străinii – așa cum, nostalgic, cerne și astăzi pe străzile din București cu puf de plop…

Între timp, Saša Stanišić, din adolescentul vag întârziat, emo, pe care-l vedeam pe copertă, trebuie că devenise un tip serios. Acasă l-am căutat pe Google și așa era, freza lui nu mai trăda nicio subcultură; poate doar marea cultură, căci confirmase – din tânără speranță, Saša Stanišić devenise câștigătorul unor premii grande, Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, ediția 2014, spre exemplu.

De fapt, bosniacul naturalizat în Germania confirmase încă de la-nceput: Cum repară soldatul gramofonul, despre care vreau să vorbesc puțin celor care, la fel ca mine, l-au ratat sau erau prea mici când a fost pe val și la noi, la publicare, îi adusese o nominalizare cât un trofeu – în 2006, în cursa pentru marele Deutscher Buchpreis, alergase alături de Ingo Schulze, Katharina Hacker și Martin Walser, care debutase cu 50 de ani în urmă!

Amuzat, m-am apucat de roman fără nici un fel de așteptare. Și romanul a ținut.


Grație traducerii splendide făcute de poeta Gabriella Eftimie, primul sfert din lectură s-a scurs în reprize de râs.

E un clișeu enorm să-l compar cu Emir Kusturica, dar n-aș băga mâna în foc că Stanišić n-a făcut-o deliberat: că nu s-a luat în intersecție după ambulanța regizorului sârb, care încă mai gonea glorios prin centrul Europei la acel moment. Altfel, cum să explici petrecerile excentrice pe care le dau adulții în jurul naratorului-copil? Cum să explici episodul veceului?

Universul colorat și plin de umor al micului iugoslav, învățat să fie patriot și bun tovarăș de către dascăli și unul dintre bunici, ștabul, loialul Slavko, se întunecă însă odată cu începerea războiului; chiar și așa, copilul rămâne sensibil la umorul situațiilor-limită și aleargă cu camera de filmat în mână după colegii săi de joacă prin decorul zguduit de explozii. O ia de mână pe Asija – care devine apoi metafora țării-mamă, lăsată în urmă, pierdută pe veci.

Căci cea mai mare zguduitură are loc în momentul în care familia lui decide să fugă în Germania. Viața își pierde doza de imprevizibil și, deși câștigă curând – și enorm – la capitolul confort, rămâne mereu altceva, o creangă care, neîncetând să se îngroașe, riscă să frângă tulpina fragilă din care a crescut sau să răstoarne întreg pomul, să-l scoată din rădăcini; în orice caz, viața nu e ceea ce ar fi trebuit să fie. Scriitura devine și ea una amară; efervescența care pusese până atunci în mișcare personajelor se sleiește și, la răstimpuri, se ițește stridentă, nevricoasă, în rafale de furie. Băiatul devine adolescent; tânăr, decide să se întoarcă în Bosnia, să caute fărâma care-a rămas în urmă, care-i lipsește și care-l incapacitează – Asija.


Cum repară soldatul gramofonul a făcut valuri pe bună dreptate, chiar dacă pot să văd și avântul primit la receptare prin prisma unor coeficienți ca politic și actual foarte mari. Vorbim despre un bildungsroman ca la carte, care nu are cum să nu seducă juriile și, de ce nu, cititorii; dar oare va rezista vânturilor anonime și egale ale vremii?

În speranța că editorii noștri se vor apleca la un moment dat și asupra celorlalte două cărți publicate de Saša Stanišić între timp, îmi înghit invidia și vă las cu câteva fragmente asupra cărora m-am oprit în timpul lecturii acestui roman timpuriu atât de apreciat:

Când încă se numea tovarășul profesor, ne amenința cu extemporale drept pedeapsă, fiindcă mi-am înfrânat fantezia și fiindcă la tema despre „Patria mea” am scris șapte pagini pline de date învățate pe de rost din statistici despre geografia și economia Iugoslaviei. „Patria mea” a fost subiect de compunere de cel puțin două ori pe an. Așa că, într-o notă de subsol, am făcut trimiteri la lucrările mele precedente, cât și la faptul că, în ciuda inflației, atitudinea mea nu s-a schimbat câtuși de puțin și nici nu se va schimba prea curând. În cea de-a doua notă de subsol, i-am sugerat domnului Fazlagic să arunce o privire și peste colecția mea de poezii, mai ales pe cele intitulate „8 martie 1989 sau îi urez consilierei mele politice păduri de brazi pline de iubire”, „1 mai 1989 sau puișorul din mâna pionierului” și „Tovarășe Tito, în inima mea vei trăi mereu”. (p. 90)

Și pentru că fiecare are voie să spună, să gândească și să nu spună totul, cum ar trebui să arate ghilimelele pentru gânduri nerostite sau pentru vorbe rostite, pentru gânduri care nici măcar nu sunt atât de importante ca să fie rostite sau pentru lucruri importante care au fost rostite, dar care n-au fost auzite? (p. 92)

Peștii mușcă cel mai bine dimineața, în zori. Mi-am hrănit râmele cu zaț de cafea, îi spun lui Edin, sunt hiperactive, ca mătușa Taifun. Mai întâi mergem la Rzav, la pescuit de cleni, apoi la școală, asta dacă n-a fost rasă de pe fața pământului. (p. 129)

Edin oprește mingea cu talpa. Scoate o bucată de cretă din buzunar și se joacă cu ea, o răsucește între degete. Face semn cu capul spre ușa îndoită a garajului, lovită ieri de un tanc care calculase greșit parcarea. (p. 137)

Săptămâna trecută mama a fost bolnavă, dar n-a reușit să-I explice medicului ce o doare, așa că s-a întors acasă și mai bolnavă. (p. 145)

Dacă n-ar fi emigrat, ar fi fost trimiși înapoi în Bosnia. Întoarcere de bunăvoie, așa se numește. Dar eu zic că n-ai cum să faci de bunăvoie ceva ce ți se ordonă, așa cum nici întoarcerea într-un oraș din care lipsește jumătate din populație nu poate fi numită, cu adevărat, întoarcere. Acela e un oraș nou, în care nu poți spune că te întorci, ci că te duci pentru prima oară. (p. 164)