Raluca Mihăilă © privat
Pe Raluca am cunoscut-o la un atelier de creative writing, unde prozele sale inedite, ultracondensate s-au făcut remarcate imediat ; azi debutează pe DLITE – citiți mai jos prima ei povestire. (Bogdan Coșa)
Nume:
Raluca Mihăilă
Data nașterii:
1 martie 1981
Locul nașterii:
Buzău
Domiciliu actual:
București
Pe C. l-am întâlnit într-o iarnă. Era așa de frig încât îmi înghețaseră ușile de la mașină. De Revelion fuseseră minus 30 de grade, iar pe trei ianuarie stăteam încrâncenată în parcare, forțând yala cu cheia.
El era cu un Fiat, îl lăsase pornit să-i încălzească motorul, și fuma sprijinit în coate de suportul pentru biciclete. A căutat în portbagaj și a venit cu un tub micuț de spray: în câteva minute mi-a deschis portiera.
- WD40, parfumul bărbaților adevărați! a râs el.
Am râs și eu. Mi-a cerut numărul de telefon, i l-am dat.
M-a sunat și ne-am întâlnit peste câteva zile într-un mall. Spusese 6, eu am amânat, aveam o ședință care până la urmă s-a anulat. La 6 eram acolo, îi trimisesem un mesaj că ajung la timp ; a ajuns și el după vreo 20 de minute.
Așteptându-l, am intrat într-un magazin. Prin vitrina, l-am văzut ajungând, cu pași mari și lenți, îngândurat, fără să privească în jur. Arăta altfel, mult mai înalt decat în parcare, parcă și mai în vârstă. M-am hotărât cu greu să îl întâmpin. Mi-a zâmbit.
Mi-a zis că știe un restaurant turcesc ; am mers alături vreo câteva minute fără să vorbim, ne ignoram în mod voit. Acolo m-a întrebat ce vreau. I-am zis că nu știu, a comandat câte ceva pentru amandoi. N-a fost ușor să începem o conversație, banalități. Peste vreo oră m-a întrebat dacă vreau să plec.
A doua zi l-am sunat eu și ne-am văzut seara, la un restaurant soios, pe lângă serviciul meu. A luat o sticlă de apă minerală și am împărțit-o.
Mi-a povestit din copilăria lui. Crescuse la bunici, acolo făcuse și școala, până la liceu. La țară aveau gospodărie mare, oameni tocmiți, pământ și animale.
Se îngrijea singur de un cal, dimineața și seara cu apă și mâncare, după masa îl ducea pe câmp, să pască liber. Și pe cât de mult iubea calul ăla, așa de mult iubea toți caii. Când auzea că vreun om din satul lui sau din jur și-a luat unul, pleca nebun să-l vada. Dacă calul lui era la câmp, oprea mașini, camioane, se ruga de șoferi să-l ducă și pe el până în satul vecin să-l vadă pe cel nou. Și oamenii-l duceau, pe vremea aia copiii erau înțeleși. Ajungând, intra semeț în curtea omului, zicea repede bună ziua și se ducea la cal. După o vreme, omul ori îl dădea afară din curte, ori pregătea căruța și-l aducea înapoi la bunici.
Primul orgasm pe cal l-a avut. Fugise cu el neînșeuat, plângând, îl certaseră frații mai mari. A deschis poarta, a chemat calul și a sărit pe el din fugă. Grâul era cosit, miriștile zumzăiau încinse. Calul galopa furios, el, mărunt, se agățase cu brațele de crupă și îl ținea strâns cu picioarele de burtă. Simțea fuga calului, fiecare salt îl lovea dureros. Zguduiturile l-au amorțit, după o vreme alerga chiar el, înfigând copite grele în pământ. Și libertatea aia era prea multă, prea deplină, prea necunoscută, era om, era cal și alerga. Așa s-a pierdut pe sine și s-a regăsit departe, cu pantalonii uzi, rușinat, liber.
Povestind, își privea pantofii. Eu fumam țigară de la țigară.
Se întunecase deja, m-a dus cu mașina lui până în parcarea de la serviciu, poate vreo două sute de metri mai încolo.
Am coborât lângă mașina mea, întrebându-mă cum să-i spun la revedere. Poate să îl sarut? Iarna se îmblânzise deja, portiera s-a descuiat ușor.
