#whateverest: Cine o să ne traducă literaturile la Leipziger Buchmesse 2038?

Pe de-o parte, acest statut, ca o rochie de bal, a căzut în falduri peste mai mulți scriitori decât de obicei; Cenușăreasa a fost în lumina reflectoarelor.

Jurnaliștii, cu temele făcute, i-au pus întrebări generoase despre situația precară de acasă, unde, după zeci de ani de lustruit podelele partidului unic, deși s-a ridicat în picioare, nu este cu nimic mai apreciată. (Cărțile românești abia dacă sunt citite. Ziarele nu o bagă în seamă. Nici măcar partidele nu mai au nevoie de ea.)

Firește, nemții nu s-au rezumat să prezinte literatura română contemporană doar în mica lume a târgului. Pe lângă presa scrisă, s-au încercat și materiale video empatice și atente; Mircea Cărtărescu în fața Casei Poporului denunțând corupția guvernanților noștri; imagini sinistre de la mineriade; o tânără autoare privind în 2018 pe ecranul telefonului mobil fotografia lui Ceaușescu. Clișee, regie… , ar zice unii dintre noi; dar și cârlige pentru publicul german, aș adăuga, care asta știe despre România. De acolo trebuia fără îndoială pornit și îi felicit.

Pe de altă parte, statutul acesta special a venit într-un moment cum nu se putea mai prost politic vorbind, democrația fiind amenințată în România și de direcția maniacală impusă Partidului Social Democrat, aflat la guvernare, de către căpetenia sa, Liviu Dragnea, și de orbirea celor care luptă împotriva lui, împingând Justiția de la spate și cu orice preț în direcția opusă.

Nu degeaba imaginile cu minerii, nu degeaba trimiterile la dictatură. Nu mai vorbesc de avalanșa de întrebări despre situația politică din țară…

Mai departe, însă, preiau poziția unui intelectual prezent de asemenea la Leipzig și zic, la fel ca domnia sa, că nu mă voi pronunța cu obiectivitate despre toate câte au fost și câte am mărturisit acolo pentru că nu am fost invitat să particip la târg în calitate de jurnalist, ci ca scriitor.

Astfel, pe lângă mulțumirile mele adresate celor de la Goethe Institut Bukarest, care a suportat direct cheltuielile implicate de prezența mea și a Laviniei Braniște la Leipziger Buchmesse,

Oanelor de la Headsome Communication, care ne-au conectat și ne-au coordonat super-super,

Luminiței Corneanu, lui Alex Popescu, cum și membrilor echipei Ministerului Culturii pe care nu-i cunosc, care s-au ocupat de standul României și de activitățile derulate acolo (excelent, sunt în asentimentul colegilor care i-au lăudat),

o să enumăr câteva din lucrurile pe care mi le-am notat pe parcursul celor trei ore în care am călătorit înapoi spre Berlin, în autobuzul neîncălzit pe care Deutsche Bahn ni l-a pus la dispoziție celor care pierdeam avioane dacă mai stăteam o oră în gara înghețată din Leipzig, unde trenurile erau anulate pe bandă rulantă – asta, așa, ca să ne crească un pic stima de sine, să vedem că dau și nemții rateuri în materie de tehnologie, cum și noi ne descurcăm uneori onorabil în condiții vitrege; schimbând, de exemplu, șase miniștri ai Culturii în cei trei ani în care prezența noastră ca țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Leipzig era pregătită de mâna de oameni mai sus amintiți.


1. Chiar dacă ușor tensionat, mie mi-a plăcut momentul Dinescu, care a deschis oficial standul României; nu l-am prins de la început, dar când m-am întors de pe scena TRADUKI, unde am zis și eu câteva vorbe, am găsit o sută de oameni, preponderent nemți, care mâncau și mulțumeau pentru bucatele gustoase cu gura până la urechi. Și nu doar simpli târgoveți, dar și oficiali, ambasadori și mare parte din autorii prezenți am înfulecat sarmale, fasole bătută și patiserie oltenească în egală măsură mulțumiți.

Era ora prânzului, alternativa ar fi fost un hot dog sleit.

Vorbeam cu cineva: dacă ar fi fost Libanul țară invitată de onoare, am fi înghițit lipii cu babaganuș și baclavale fără să facem nazuri, ni s-ar fi părut firesc; dar așa, România, patria lui Eminescu, și-a permis să mănânce? (Vezi articolul veninos publicat de Evenimentul Zilei imediat după târg.)

2. Foarte inspirată combinația târg de carte + convenție Manga. Oricât de frumoase ar fi fost standurile editurilor, oricât de diferite, oricât de estetice coperțile cărților expuse, tot mai aproape de casă e o librărie, mai ales că prețul cărților e același peste tot – în Germania nu se practică reducerile la târgurile de carte. Dar când o treime din oamenii care te înconjoară sunt costumați complet în regine, gheișe, luptători, zombies, Batmani și voleibaliste cu fuste scurte gen Mila și Midori, suporți mai ușor și aglomerația din tramvaie, și bucățile de panel mai insipide; o înghețată linsă pe bordură e pur și simplu spectaculoasă, îți curge pe degete.

3. Dacă Frankfurt, se știe, e târgul de carte unde se fac și se desfac contractele, Leipzigul își propune să aducă autorii în fața publicului. Scriitori-cititori – nimic între ei în afară de căștile invizibile în care muncesc interpreții. Uneori, nici măcar cărțile.

Carnea, vocea autorului, strigă ochii pofticioși ai curioșilor.

Fără legătură cu Leipzig: eu aș împinge mai tare autorul în fața manuscrisului și pe cititor în fața cărții, mai puțin pe autor în fața cititorului, altfel riscăm curând o inflație.

Deși știu că motivul scriitorului în mijlocul cititorilor săi are o tradiție cu poale lungi în Europa, mă întreb: după ani întregi de interogare, după toate mesele rotunde și Q&A-urile, după sesiunile de fotografii și autografe, autorul, ca un ficat în care s-a turnat întruna alcool, nu devine mai mare decât opera lui? Nu dezamăgește, într-un final, la întâlnirea cu cititorul? Nu devine el umbra palidă, cum se zice, a ceea ce a fost cândva, când scrisese cărțile pentru care e astăzi asaltat?


4. În cele din urmă, dacă mi se permite, o să exprim și un regret: între români, am fost singurul care nu împlinise încă 30 de ani. Iar când vorbim despre proză sau non-ficțiune, înțeleg; dar e păcat că nemții nu au avut șansa să asculte – la maratonul de poezie, de exemplu – poezia care se scrie astăzi în România, o poezie extraordinară, scrisă îndeosebi de tineri.

5. Fapt care e justificat, din păcate, de lipsa traducătorilor tineri; puținii traducători din română în germană sunt ocupați să traducă operele consacrate înaintea unui târg important, e firesc, dar ce ne facem cu cărțile bune și foarte bune care rămân pe dinafară în momentul în care cei șase-șapte traducători grozavi pe care îi avem au semnat contractele și luni de zile sunt prinși apoi cu munca lor?

Fără traducători tineri și foarte tineri e greu să găsești pe cineva care să se aplece către literatura românească tânără și foarte tânără.


Așadar, dacă la capitolele organizare și prestanță România a stat foarte bine, cu săli arhipline și jurnaliști roind în jurul scriitorilor, dacă anul acesta, față de ediția din 1998 a târgului, când România, la fel, a fost țara invitată de onoare, am fost prezenți cu zeci de traduceri în limba germană, tema pentru acasă rămâne să vedem cum facem ca peste alți douăzeci de ani, când, să presupunem, am mai putea nimeri în această poziție, să avem cel puțin la fel de multe traduceri noi ca anul acesta; să nu ne întoarcem în 1998. Iar asta o putem face poate sprijinind programele de formare pentru traducători, încurajând și sprijinind logistic inițiativele traducătorilor tineri.

Trebuie să fim conștienți că în momentul în care nume ca Georg Aescht, Ernest Wichner, Gerhardt Csejka sau Jan Cornelius se vor retrage din activitate, literatura română nu trebuie să se retragă și ea din activitate; în România se va scrie literatură excelentă în continuare, literatură care va avea nevoie de traducători la fel de talentați, pe care am face bine să-i căutăm de pe acum.