Zurück zu Goethe: Iulian Bocai

Bogdan Coșa: Iulian, zilele acestea ai câștigat Premiul pentru Debut al Editurii Polirom. Ai participat la concursul de manuscrise și în alți ani? Ai mai scris sau Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu e prima încercare literară?
Iulian Bocai: Participasem și-n alți ani, da, dar fără prea mare succes. Scriu de multă vreme, din liceu (sau din acea perioadă a vieții când nimeni nu scrie bine și, ca atare, nu scrie), dar la un moment dat, când aveam vreo 26 de ani și după ce-mi petrecusem mai multă vreme decât de obicei citind cărți teoretice, mi-a intrat în cap că nu vreau sau că nu pot să scriu literatură și-am renunțat, m-am pus serios pe citit, am început doctoratul etc.
Am trimis la un concurs din anii trecuți un nu prea lung, dar puțin panicat eseu filozofic, deși nu exista o categorie pentru eseu. Mă gândisem, la sfatul cunoscuților, că e suficient de bine scris cât să poată trece drept proză, iar rezultatul este că nu s-a întâmplat nimic.

B.C.: De ce crezi că în 2018 s-a impus manuscrisul tău? Ce ai făcut diferit de data asta?
I.B.: În primul rând, diferit era că Priță Barsacu nu era eseu, ci proză, așa că putea fi luat în considerare. În al doilea rând, diferit era – sper – că era mai bun decât celelalte. Ce-l făcea mai bun n-aș ști exact să spun. Poate că, de data asta, în loc să caut să scriu literatură, am vrut să spun o poveste.

B.C.: Bildungsnovella lui Iulian Bocai este un caleidoscop al primei copilării într-o lume a lipsurilor, iar forţa ei stă în scriitura ironică și în aceeaşi măsură înțelegătoare, care nu lasă povestea să devină o simplă fabulă socială, ci face din ea o încercare de a salva de la uitare o lume anonimă, frumoasă și sălbatică, pe care autorul o cunoaște prea bine, zice comunicatul editurii. Care este această lume și cum se face că o cunoști?
I.B.: Lumea e sudul Olteniei și-o cunosc în virtutea simplului fapt că am trăit acolo multă vreme.

B.C.: Ce altceva mai cunoști prea bine? Despre ce altceva ai mai putea să scrii?
I.B.: E ușor să-ți cunoști prea bine propria viață (deși poate un filozof ar ridica din sprâncene auzind asta); tocmai de-asta trișezi puțin în primele proze, care sunt de multe ori despre sine și, fiind despre sine, îți pun la dispoziție un material, propria biografie, din care poți împrumuta fără rușine. Prea bine înseamnă că știu despre ce vorbesc, pentru că am văzut multe din lucrurile din carte cu ochii mei. Nu știu dacă mai știu altceva la fel de bine pe cât îmi știu propriul trecut. Sau lucrurile pe care le știu la fel de bine, chestiuni de istorie culturală, nu sunt ușor de tradus în literatură oricum. Dar aș putea să mai scriu despre ele.

B.C.: Ai totuși planuri în direcția asta? Lucrezi la ceva în prezent?
I.B.: Deocamdată, încerc să termin de scris cercetarea pe care am început-o acum trei ani și la care muncesc de tot atâta vreme. Dar dacă întrebarea era despre ceva literar, atunci am început un nou roman, pe care sper să-l termin cândva anul ăsta.

B.C.: Despre ce e romanul ăsta? Are legătură cu Priță Barsacu în vreun fel?
I.B.: Aș vrea să scriu, dacă pot, biografia unui poet mediocru de provincie. Nu știu când și cum mi-a venit ideea asta că poeții mediocri de provincie ar face interesante personaje de roman. Dar sunt abia în prima parte și de obicei ceea ce mi se pare la început a fi o idee bună ajunge să fie o idee tot mai proastă pe măsură ce scriu. Are legătură cu Priță Barsacu fiindcă lumea poetului meu mediocru este la fel de urâtă ca a lui. Altfel, nu cred.

B.C.: Pare că scrii cu ușurință. Ai un program?
I.B.: Scriu cu ușurință de îndată ce-mi dau seama ce anume aș vrea să spun. Dar citisem în interviurile sau în biografia unui bun scriitor latino-american că scria mult și cu mare ușurință în tinerețe, și că după primele romane a început să scrie tot mai greu, fiindcă se gândea mai mult sau mai puțin obsesiv să spună totul așa cum trebuie spus. Mie mi-e teamă să n-ajung acolo, fiindcă nu sunt suficient de înțelept să-mi placă textele foarte meticuloase (deși cred că De Lillo, care e meticulos, îmi place mult).
Program n-am, dar scriu mai bine dimineața sau noaptea, așa că încerc să las niște ore goale prin zi în intervalele alea.

B.C.: Cum vezi proiectele tale în contextul literaturii române contemporane?
I.B.: Nicicum. Încerc să citesc mai multă literatură română contemporană ca să repar rușinea de a nu ști mai nimic despre ea și ca să-mi dau seama, în mare, ce se scrie și cum se scrie, care sunt problemele ei predilecte, dar înaintez încet, fiindcă sunt surprinzător de mulți scriitori și scriitoare, unii buni, alții interesanți, alții – cum se întâmplă – buni scriitori, dar plictisitori, sau și plictisitori și lipsiți de talent (cum iarăși se mai întâmplă). Știu mai bine poeții decât știu prozatorii, fiindcă pe unii îi cunosc sau pentru că am mai ajuns pe la câte vreo lectură publică. Dar n-am studiat literatură română și nici nu vin din mediile scriitoricești, așa că reperele mele sunt de literatură universală mai degrabă, de obicei clasică. Sau, ca s-o spun altfel, de câte ori scriu ceva, recunosc în ce scriu metode, formule, un fel de a spune povestea care vin din alte literaturi decât cea română contemporană.


Bogdan Coșa: Dacă vocea naratorului poate să treacă ușor drept o curiozitate stilistică, Nota marginală pe care ai scris-o la sfârșitul poveștii confirmă, într-adevăr, că autorul ei vine dintr-o altă tradiție literară. Nu crezi că tonul ei vag didactic, vag superior o să deranjeze?
Iulian Bocai: Am scos-o până la urmă, la sfatul mai știutorilor, care probabil credeau și ei la fel ca tine. Așa că a rămas în pagină doar povestirea, necontaminată de teorie, spre ușorul meu regret.

B.C.: E dificil să-ți dai seama cum să spui o poveste despre ceva real fără să o transformi în pură ficțiune sau – și mai rău – în declarație politică. De ce e mai rău?
I.B.: Fiindcă dacă nu ești Vergiliu sau Orwell, cred că e mai bine să te ții departe de politizarea propriilor ficțiuni. Dar și pentru că cine vrea să facă din ficțiune o declarație politică fără să aibă suficient talent strică toată șandramaua.

B.C.: E valabil și pentru poezie? Cum vezi, din acest punct de vedere, poezia care se publică la noi?
I.B.: Poezie politică nu se mai face stricto sensu. La noi, din pricini evidente, pentru că poeții contemporani au amintirea inflației ei de dinainte de 1989. În afară, pentru că de câte ori îți amintești de odele pentru Stalin ale lui Éluard și transmisiunile radiofonice ale lui Ezra Pound, nu-ți saltă deloc inima de bucurie, dar și pentru că postmodernii au fost mai îndrăgostiți de propria libertate și mai critici social decât predecesorii. Dar există o lungă tradiție de poezie politică bună, pentru regi, pentru țară etc.; poeziile lui Maiakovski despre ateism, clasa muncitoare, pașaportul sovietic sunt încă perfect lizibile.
Bogdan, mă ierți că rup pactul distanței dintre intervievator și intervievat, dar în afară de cărțile de poezie românească pe care mi le-ai împrumutat chiar tu în ultimii ani, n-am citit prea multe. Dar din ce-am citit de la tine, nu mi s-au părut a fi din cale afară de politici poeții români contemporani – singura la care mă pot gândi acum și care mi-a plăcut este Elena Vlădăreanu.

B.C.: E drept că există câteva precedente în literatura europeană de cărți scrise prost care reușesc să fie totuși esențiale, citez din nou Nota mai sus amintită, care va fi uitată pe veci (acum, că nu va mai fi publicată). Poți numi câteva, să ne distrăm și noi?
I.B.: Când am scris chestia aia, mă gândeam la Cervantes – care uită într-un capitol ce-a spus în altul, face (dacă mai țin bine minte) ca un măgar care dispăruse pe o pagină să apară ca prin miracol câteva pagini mai târziu și comite tot felul de inadvertențe ce-ar fi azi de neiertat (dar pe care i le iert cu indulgență, el fiind, în genere, genial). Și mă gândisem și la Thomas Mann, pe care-l blagoslovise Nabokov cu numele de „sfânt de plastic”, într-un loc unde-l compara cu Kafka.

B.C.: Pentru că ne-am întors la literatura europeană, dar mai ales pentru că rubrica de față se cheamă Zurück zu Goethe, te întreb ce-i întreb mereu pe invitații mei: dacă aș veni la tine și ți-aș spune că vreau să-l citesc pe Goethe, cum m-ai îndruma? Ce-ar trebui să citesc mai întâi în materie de literatură germană ca să-l înțeleg?
I.B.: Nu cred că e nevoie de îndrumare, de fapt. Werther, Faust și Anii de ucenicie și drumeție pot fi citite fără pregătire (deși ultima cere mai multă răbdare decât primele două). Poate alte piese de teatru ale lui să ceară o cunoaștere de bază a teatrului antic ori a lui Schiller sau Lessing, deși cred că pot fi citite și fără ei. Problema cu „ce să citesc mai întâi” este că există mereu un alt „mai întâi”, care este mai întâiul primului și șirul ăsta de întâiuri coboară în filozofie până la presocratici și-n literatură până la Homer. Citește Goethe.

B.C.: În final, că tot am vorbit de didacticism, ai vreun sfat în legătură cu cei care caută drumul spre publicare?
I.B.: Nici măcar nu mi-a ieșit din tipar prima carte; nu știu dacă asta mă califică să dau sfaturi altora. Scrie bine – ăsta mă gândesc că ar fi un sfat bun, deși spus așa, aproape că nu înseamnă nimic.