Rumänische Ecke: Augustin Cupșa. Așa să crească iarba pe noi

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (Augustin Cupșa)

Nume: Augustin Cupșa
Data nașterii: 10.01.1980
Locul nașterii: Craiova
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Perforatorii (Cartea Românească, 2006); Profesorul Bumb și macii suedezi (Cartea Românească, 2011); Marile bucurii și marile tristeți (Trei, 2013); Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017)
Premii etc.: Premiul HBO pentru scenariu de scurt metraj, 2006, TIFF (Trenul către București pleacă de la linia 3)

Așa să crească iarba pe noi*

Am stat în fața curții care nu mai avea poartă, doar niște grilaje mai de mult vopsite în verde, și pe urmă vopseaua plesnise și se cojise, și ele fuseseră aruncate deoparte, și acolo l-am așteptat pe Edi. Bătătura, umflată de apă și de noroaie și deja zvântată, se întindea mută până în capătul din fund, și oțetarii mărunți, dintre muchia zidulului de cărămizi și peretele dinspre stradă, zăceau îndoiți de furtună, și nici țigla de pe casă nu mai era toată.
- Una-două-trei-patru-cinci-șase –opt – a numărat Tobă bucățile lipsă, niște negreli din loc în loc în acoperișul ruginiu
- Nouă, zece, unșpe, doișpe a zis Tomi Țiganul după el
- Taci că mă-ncurci, a zis Tobă
M-am dus mai încolo. Mâna Maicii Domnului și ea se lăsase pleoștită peste gard. Erau proști. M-am uitat în lungul curții după Edi. Erau proști, proști grămadă. Iar Edi ținuse prea tare la mândrie. Nici Silviu Roaibă și nici frate-su nu mai erau acasă și noi nu ne alegeam cu nimic. Poate chiar o roiseră în Italia cum tot ziceau și ei că or să facă, poate acum frecau menta și niște bani ciordiți sau îi prosteau de cap pe fraierii rătăciți pe la Roma Termini, poate umblau creanga prin mlaștinile din sud și adunau păsăret cu sacu`, umblau cu grijă să nu-i dibuiască țiganii noștri care dorm cu săbiile la cap sau poterașii dacă le luaseră urma, își strângeau sacii pe furiș și apucau drumurile întunecate din nord unde un grangur cât de mic trebuie să fi făcut măcar zece dolari apoi se dădeau la fund, se ascundeau pe la Molino Dorino sau pe la la Civita Vechia, unde vapoarele sclipesc agățate de bolovani, și marea-i caldă măcar juma` de an, și poți să faci baie până te saturi, și gagicile ies seara aranjate, pe stradă, să se plimbe ținându-se de braț, și-s bani să-i învârți cu lopata. Poate se aciuaiseră pe lângă alții mai mari, cum făcuse și Edi, ademeneau păsările cu flueirători și alte aparate prin iazurile de lângă Bari sau altundeva, prin Sicilia, unde poți să prinzi tot anul și gâște și rațe sălbatice, și chiar și cormorani sau ibiși care se rătăcesc pe țărm. Sau poate învârteau alte treburi mai interesante. Sau poate fuseseră deja prinși și putrezeau în pușcărie, dar aici sigur nu mai erau.

De după copaci, s-a auzit iarăși fluierătura lui Edi, întâi pieziș și scurt cum fac cintezoii apoi de câteva ori ascuțit și dintr-o dată lung și ondulat ca mierla și tot nimic. L-a chemat din stradă cu un fluierat rostogolit în cascade, ca o pasăre de noapte.
Edi s-a întors în poartă călcând legănat și-a tras o flegmă a pagubă.
- S-au cărat și aștia – a mormăit ofticat și și-a băgat mâinile în buzunare.
Am luat-o în lungul șoselei și am ajuns la canal. Apa plutea tulbure sub o pojghiță de grăsime subțire și ierburile moi și late ca niște panglici crescuseră până aproape de suprafață și apa le-ndoia și le băga la fund și ele iarăși ieșeau deasupra. Știam bine apa asta și știam de la Tuică, că atunci când se face cald, iarba din adâncuri crește repede și dacă vezi cercuri mici în apă care se depărtează apoi se-apropie și apoi se sparg, din loc în loc, atunci sigur acolo sunt pești care ies din mâl pentru că apele sunt calde și asta înseamna că pâmântul a rămas cald oricât de mult plouase și de asta știam că până la prânz pârloagele or să fie zvântate.
Trebuia să adunăm plasele și să întindem altele noi, iar crengile dacă se uscaseră cât de cât, puteam să le ungem iarăși cu clei.
- Dacă ai un dram de noroc, iei jackpotu`, iar dacă nu, stai ca fraierul pe baltă și te bucuri că-ți intră în plasă un scatiu, ți-l ia Văru` cu două sute, în cel mai bun caz, dar noi n-avem noroc neam – a bombănit Tobă, a cules o piatră rotundă de pe drum și a șutat-o cu boltă.

Edi l-a luat pe Tomi Țiganu` și-au trecut podul în fugă, dar eu și Tobă am rămas pe partea cealaltă când mașinile au țâșnit de la stop. Aveau farurile încă aprinse, dar aburii se risipiseră aproape cu totul. Rămăsese foarte puțin din pudra lor albicioasă care plutește și tu plutești în ea și nimeni nu poate să-ți facă nimic, dacă ești vreun mugurar sau vreun sfrâncioc sau vreun pietrar și ești mic, pentru că poți să te ferești și nu te prinde nimeni, dar știam că la începutul verii răcoarea e întotdeauna înșelătoare, se duce, nici nu-ți dai seama, și te lasă fără scăpare în arșiță, și peste puțin timp urma să ajungem și noi pe baltă și iar mi s-a făcut stomacul ghem.
Mânjii rămăseseră cei mai în urmă. Și Tobă a luat alte pietricele de pe jos, am luat și eu și am început să aruncăm în apă să speriem peștii, deși tare mă îndoiesc că a văzut canalul ăsta așa ceva, și am tot aruncat până când Edi s-a făcut la noi de pe partea cealaltă.
- Hai bă, gușterilor, mișcați mortu` – a strigat Edi și ne-am speriat să nu bătem la ochi, i-am făcut semn să se potolească, dar pe trotuar nu era țipenie, și Mânjii s-au bulucit în noi mai să ne de dea brânci în stradă, și respirația lor caldă și grăbită mi-a venit în ceafă, și unul a pufnit ca și cum ar fi strănutat.
- Vezi că m-ai călcat – s-a sborșit Tobă la ei.


Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, Editura Humanitas; colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani este îngrijită de Andreea Răsuceanu.