Horațiu G. Decuble, Ernest Wichner, Bogdan-Alexandru Stănescu |© Mircea Struțeanu
Pentru că Târgul de Carte de la Leipzig numai ce s-a încheiat, am rugat trei dintre autorii români care au fost acolo să ne împărtășească câte ceva din ce-a însemnat pentru ei acest eveniment. Iată ce au răspuns:
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Pentru mine, care prin natura meseriei asist (deși e mult spus „asist”, mai corect ar fi să spun că „depășesc”, „trec pe lângă”) la evenimentele organizate în standul României, fie la Frankfurt, fie la Londra, acest Leipzig a fost o surpriză mai mult decât plăcută. Nu am văzut niciodată atâta public străin realmente interesat de discuțiile de la standul României, cititori germani care-și notaseră orele evenimentelor și veneau țintit la ele, nu am văzut atâta presă străină care să alerge după autori români și, trebuie să spun asta, nu am văzut atâția scriitori români care să știe/ să învețe să facă față provocărilor acestei atenții intimidante cu naturalețe și talent. Statutul acesta de țară invitată a fost realmente o șansă pentru imaginea literaturii noastre în spațiul german, o șansă care nu știu când se va mai ivi. Cel de țară invitată la Frankfurt nu cred că-l vom căpăta în timpul vieții mele...
Adela Greceanu |© Mircea Struțeanu
Adela GRECEANU
Pentru mine să fiu la Leipzig a însemnat să realizez ce mică sînt în lumea asta mare a cărţilor şi a scriitorilor – nu că n-aş fi ştiut asta de mult, însă e impresionant să vezi mulţimea de cărţi şi mulţimile de oameni ascultîndu-i pe scriitorii care au ceva de spus – dar a însemnat să realizez şi că îmi pare bine cumva să fac parte, aşa cu puterile mele mici, din această lume mare. Şi am mai fost impresionată de ceva. În fiecare zi în tramvaiul 16, plin, care ducea la Leipziger Messe erau şi mulţi adolescenţi costumaţi în personaje din comics, din romane grafice, din Manga, din jocuri video, din toată cultura aceasta puţin cunoscută la noi. Iar în tîrg, în hala Manga-Comic-Con era ca-n poveşti, aproape toţi adolescenţii erau costumaţi spectaculos. E clar că există încă o nevoie imensă de poveste și e extrem de interesant că acești tineri nu se mai mulțumesc să citească literatură sau să se uite la filme sau să joace jocuri pe computer, ci au nevoie să intre în convenția ficțiunii, să se pună pe ei înșiși în scenă. Dacă noi, în copilărie și adolescență ne regăseam într-un personaj sau altul, ne îndrăgosteam de un personaj sau altul, acești tineri merg mai departe, fac un pas în ficțiune sau trag ficțiunea în realitate. E fascinant acest mod de raportare la poveste.
În ce privește participarea României ca invitată de onoare la Leipziger Buchmesse, cu mult înainte de deschiderea tîrgului, presa germană a pregătit terenul și a vorbit pe larg despre literatura română, astfel că, în momentul inaugurării standului nostru, deja cititorii germani erau interesați să audă, la lecturile publice sau la dezbaterile pe temele vremurilor noastre, vocile autorilor români. La evenimentele dedicate lor, în stand, în alte spaţii din tîrg sau din oraş, a venit mereu un public curios, empatic și foarte cald, dornic să afle mai multe despre o literatură puţin cunoscută în Germania. E minunat să fii scriitor în fața publicului german. De aceea cred că miza acum, după tîrg, este să nu se estompeze interesul publicului vorbitor de limbă germană şi nici al editorilor germani dispuşi să publice literatură română.
Lavinia Braniște, Eva Ruth Wemme |© Mircea Struțeanu
Lavinia BRANIȘTE
Am rămas cu niște imagini și o să le enumăr aici: gongul care deschidea porțile târgului, la ora zece fix; anunțul din stația de tramvai când venea 16le: „stimați cititori, bine ați venit la târgul de carte, linia 16 vă duce la Messegelände”; Batman trecând grăbit prin holul imens, dar oprindu-se mândru de-i pocneau pectoralii de plastic să se pozeze cu necunoscuți; sigla suspendată a Traduki, după care mă orientam să ajung la România; nenea care a venit să-i semnez o poză cu mine; evenimentul despre homosexualitate în literatură, unde mi-a fost prea rușine să explic că nu sunt gay; vocea din capul meu care-mi spunea în permanență că nu sunt adecvată, dar și fericirea că m-a pocnit norocul ăsta chior și conștientizarea arbitrarului din mecanismul vizibilității, care ajunge să aibă foarte puțin de-a face, până la urmă, cu opera.
