Personajele din volumul Cine păzește pânza de păianjen? (Editura Tracus Arte, 2017) sunt însoțite de contururile oamenilor din jur, iar individualitatea pendulează între un „un contur imens ce-i aparține unei singure ființe” și individualități cu propriul chip. Alipirile și desprinderile au și încărcătură politică.
Textele volumului privesc aproximativ o jumătate de secol, între cel de-al Doilea Război Mondial și momentul actual. Alegoriile punctează un spațiu amplu.
Personajele oglindesc, prin natura lor, numeroase fațete ale omenescului: de la rău la bine, de la compasiune la indiferență, ele pot fi înspăimântătoare, tinere sau bătrâne, sănătoase ori bolnave. Individualitatea fiecărui personaj în parte este marcată de subconștientul colectiv, însă are deschidere spre o viață interioară proprie.
Personajele văzute, ori închipuite din punctul de vedere al copilului țin de un moment întunecat, trăit sub presiunea stalinismului. Era timpul vieții suspendate între două realități. Creșterea și îndoctrinarea se aflau într-o opoziție ireductibilă. Existau două lumi: mica lume privată a cuvintelor nude, adevărate și lumea cea mare, a cuvintelor înveșmântate, dichisite, de care adevărul se ascundea. Destructurarea radicală a societății se reflectă și în comportamentul oamenilor. Concepțiile și principiile de viață sunt aruncate peste bord, se generalizează un comportament dual. Oamenii au fost smulși din lumea lor firească și aruncați într-o lume întoarsă pe dos, lipsită de normalitate, fără siguranță, ceea ce se răsfrânge asupra comportamentului. Oamenii trăiesc sub imperiul unui sentiment difuz de teamă. Ce este drept? Ce e fals? Concepțiile de viață se ciocnesc între ele. Spectrul comunismului îi ține pe oameni strâns în gheare și intră în coliziune cu o gândire naționalistă care încă mai bântuie mintea unora.
Fiecare persoană își are individualitatea sa, nu se poate desena în alb și negru. Nu există cei buni și cei răi, personajele nu se scaldă într-o lumină roz. Războiul și deportarea înăspresc oamenii, însă omenescul din ei are forța de a învinge. Slăbiciunile pot schimba situația într-o direcție pozitivă sau negativă. Celor buni nu le este promis un happy end, cei răi nu vor sfârși întotdeauna pedepsiți.
Care e cadrul în care pot fi auzite speranțele oamenilor din acest volum? Dacă „speranțele există pur și simplu”, cât de greu le este celor care nu cred în ele să aibă niște repere, o pot înlocui cu alte mecanisme psihologice?
Speranță există întotdeauna, chiar și în clipele lipsite de orice perspectivă, fiindcă speranța se leagă de condiția umană. Tânăra sortită pieirii, în deportare, continuă să spere că se va întoarce acasă, chiar dacă speranța e slabă, „chioară“. Speranța poate fi „umbra rotundă“, în care cade Hanna, unde se simte ea în siguranță. Ella, bolnavă de moarte, nu pierde speranța, deși tatăl ei devenise, în lagăr, o bestie și fura de la propria lui fiică. Speranța dăinuie, cât timp mai există bunătate în oameni.
Apoi, speranța depinde în mare măsură de credință. Credinciosul este, aici, în avantaj. El e plin de speranță, și-a găsit pacea interioară, a căzut la pace cu el însuși și cu lumea. Ceea ce depinde și de religia practicată. Speranța, în accepțiunea lumii vestice și a Creștinismului, are alt înțeles decât speranța în Budism, de exemplu, unde se spune „Doar cine renunță la speranță își va găsi pacea interioară.“ În tradiția apuseană, speranța este punctul cauzal al devenirii, în Budism speranța definește procesul de gândire.
Când speranța, în sensul lumii vestice, dispare, când nu mai este percepută, ce rămâne? Calea spre ne-ființă, ca „ultima ratio“, sinuciderea, cum se întâmplă în proza „Tăcerea de aur “. Bunicul, care nu se poate împacă în niciun fel cu lumea noii ideologii, găsește că singura lui ieșire este sinuciderea.
De multe ori, personajele copii recurg la propriile mecanisme magice de dobândire a unei stabilități, deoarece adulții sunt pândiți de tot felul de pericole care îi transformă în entități inconstante. Cum v-ați documentat pentru scrierea acestui volum, ce experiențe ați avut nevoie să trăiți?
Copilul trăiește în lumea lui, o lume a fanteziei, unde basmul și realitatea par de atâtea ori interșanjabile și se condiționează reciproc. Lumea oamenilor mari nu e transparentă, deseori copiii au doar o percepție intuitivă a realității. Copilul amestecă și așa zisa minciună, în redarea realității, nu este, de fapt, vorba de minciună, ci de „realitatea“ lui copilărească. Lumea imaginară poate deveni o strategie de supraviețuire, în situații de neîndurat. Să ne gândim la copiii din Siria, care nu știu ce înseamnă pacea, n-au cunoscut altceva decât universul violenței: ei probabil supraviețuiesc datorită unei ambianțe mentale create de fantezia lor.
N-am avut nevoie de o documentare specială pentru cartea aceasta, copilăria fiind un izvor nesecat de lucruri trăite, dorite, înțelese. Nu ai decât să privești înăuntru și se vor deschide nenumărate ferestre și uși, cuvintele se eliberează și nu așteaptă decât să fie așternute pe hârtie. Textele mele nu sunt integral autobiografice. Dar mici întâmplări, fraze, imagini apar ca flash-uri și la fel dispar, suficient ca să genereze o poveste.
Când „timpul se stinge”, ce putere au martorii săi?
Timpul stinge până la urmă și martorii. Însă ceea ce ei au trăit și au transmis mai departe este extrem de prețios, trebuie documentat, povestit, conservat pentru generațiile viitoare.
„Nu există nici un moment potrivit pentru viață”, scrieți într-un text. Cum alegeți pentru personaje momentele potrivite pentru a exista, cum le pregătiți sfârșitul?
Scriitorul caută, pentru personajele prozei scurte, sau ale romanului, momentele adecvate. Sau, în general, personajele își trăiesc viața în fantezia scriitorului, se afirmă, se întemeiază, își urmează căile lor, care nu fuseseră prefigurate de autor, sau ocolesc traseele prestabilite. Fiecare scriitor are tehnicile sale de lucru. Cunosc autori care urmează un plan strict. Eu nu sunt dintre aceia. Textele mele se nasc precum copiii, care nu se lasă încorsetați – urmăresc uimită evoluția personajelor mele, sufăr alături de ele. Cred, însă, că e bine ca scriitorul să aibă drag de personajele sale, fie că sunt mai degrabă pozitive sau mai degrabă negative. În timpul scrisului, ne-au fost tovarăși de drum, iar la sfârșit trebuie eliberate, așa cum lași un copil să plece.
Ați plecat din România în 1985. Cât de important e bagajul cultural dublu, melanjul a două culturi?
Când plecam din România, în 1985, aveam în bagaj o prețioasă comoară de experiență: copilăria, care, în ciuda privațiunilor materiale, a fost fericită – aici sunt rădăcinile creativității mele, tinerețea, prieteniile, care există și astăzi. A fi trăit în două sisteme consider că a fost un prilej de îmbogățire. Sunt recunoscătoare că pot privi în urmă fără amărăciune. Am avut noroc, da, numesc asta noroc, că am crescut într-o familie multiculturală. Tata era ceh, dar avea și rădăcini spaniole, mama avea origini italiene, poloneze și germane. Naționalismul n-a existat printre noi. Tata visa o Europă unită, când nimeni nu pomenea de așa ceva. România rămâne pentru totdeauna țara în care am rădăcinile și, între timp, Europa a devenit teritoriul în care mi-au crescut rădăcini aeriene. Când sunt în România, mă cuprinde dorul de noul meu acasă, când sunt în Germania, răsare mereu nostalgia legată de România, de mireasma ploii, de vântul Sibiului, care adie neîncetat. La fel mi se întâmplă cu limba: mă bucură fiecare cuvânt românesc pe care-l aud în Germania - și invers. Dorul celui fără patrie arde mereu la flacără mică.
Cum vă simțiți când reveniți în țară, cât de apropiată vă simțiți de lumea literară din România? Cât de apropiată vă simțiți de lumea literară germană?
Când vin în România, ceea ce mi se întâmplă de două-trei ori pe an, mă simt chiar acasă și-mi face multă plăcere să mă întâlnesc cu colegi din lumea literară. Unii dintre ei trăiesc în Germania. De mulți ani particip la Zilele Literare din Reșița, unde mă bucur de fiecare dată să-mi văd colegii și prietenii, să facem schimburi de idei, simt că aparțin. Anul acesta aproape că stau mai mult în România decât în Germania, fiindcă am o bursă de creație în cadrul programului literar din localitatea Cața, județul Brașov. E un timp dăruit și iată că-mi redescopăr vechea patrie. Este ca după o despărțire, când brusc descoperi că partenerul era, de fapt, minunat.
În Germania sunt membra unor asociații literare. Mentalitatea diferă, poate că acolo oamenii au mai puțină căldură sufletească decât în România, dar asta, până la urmă, depinde de persoană. România rămâne destul de puțin știută. Poate să se schimbe ceva după Târgul de Carte de la Leipzig, care are anul acesta România în prim-plan. Pentru mulți, însă, România este încă o zonă necunoscută.
