Rumänische Ecke: Florin Chirculescu, Greva păcătoșilor

Alef, Lamed, Mem...
...era o ebionită în Hadramaut, în cetatea Shibamului, pe care o chema Zamira. Avea pielea ca spuma laptelui, trupul îi era prelung precum umbra chiparosului la asfințit, iar părul, mai negru decât lacurile asfaltice din Persia, i se revărsa în cascade pe umeri. Era cea mai chipeșă fată de măritat dintre Țara Punt și Damasc, iar noaptea, la focurile de tabără, beduinii spuneau că Zamira vorbește limba păsărilor (a corbilor, mai ales) și vede lucruri pe care nimeni altcineva nu poate să le vadă. Zamira râdea, însă, auzind asemenea trăsnăi:
– Ce ți-e și cu bărbații! Mereu se simt datori să bage spaima în femei.
– De ce? De ce? o întrebau surorile ei, chicotind.
– Ca să ne arate că nu ne descurcăm fără ei.
Pe tatăl Zamirei îl chema Levi și era negustor. Călătorise din India până în Marea Înghețată de Miazănoapte, pe insulele Cassiteridae, deși pe acestea din urmă călcase mai mult din curiozitate, căci lâna de acolo era prea aspră ca s-o vândă în câștig.
Fiind ebionit, Levi nu făcea negoț ca să se îmbogățească, ci doar pentru a săvârși lucrarea Domnului, ducând mărfuri dintr-o parte în alta a lumii. Altminteri, el și ai lui trăiau de azi pe mâine, după cum era obiceiul în secta lor. Locuiau într-o qasaba sărăcăcioasă, din cărămizi de lut ars, mâncau curmale, miere, brânză de capră și lăcuste roșii kocher, se înveșmântau în thoba albe, din lână dezurzită de atâta purtare și, niciodată, dar niciodată, nu purtaseră colane, brățări sau inele de preț.
Levi aducea din India cardamom și pietre prețioase. Ajuns acasă, în Shibam, lua smirnă și tămâie de Socotra, după care se ducea la Jaffa, unde vindea marfa negustorilor din Alep. De la ei cumpăra săbii, junghere și mătase de Youzhou, pe care le căra la Marea Neagră, la Argamum, unde le schimba pe chihlimbar, pe aur și pe blănuri din Munții Carpilor. Cu acestea din urmă cobora la Aden, de unde lua calea mării, înapoi spre India.
– N-aș putea să-L preamăresc pe Domnul mai bine, a zis Levi într-o bună zi, decât scăldându-mă neîncetat într-o avere de care mă țin deoparte.
– Ești trufaș, îi răspunse Abdul Harith, fostul episcop din Najran.
Erau în grădinile lui Levi, bucurându-se de umbră, iar Abdul Harith mânca sorbet de caise, închizând ochii de plăcere. Dar Levi:
– Tu vorbești de trufie, o, Abdul? Tu, care te-ai vârât pe sub pielea profetului celui nou ca să-ți iei înapoi scaunul episcopal?
– Ce voiai să fac? se oțărî Abdul. Sunt nestorian, nu ebionit! Pe voi, profetul vă lasă în pace, căci un ebionit, și nu un nestorian, i l-a arătat pe Dumnezeu: Bismillah ir-Rahman ir-Rahim, îl maimuțări el pe profetul zilelor din urmă.
Abdul e mai porc decât porcii, se gândi Levi, dar nu zise decât:
– Nu din pricina acelui ebionit ne lasă Mahomed în pace. Noi și profetul credem în același Isus, care e doar un simplu om, ca noi toți.
– Noi și Mahomed credem în același Dumnezeu, se sumeți Abdul. Cu toate astea, oftă el, tot nu-i intrăm în voie, căci e tare suspicios.
– Dar cum ai vrea să nu fie suspicios, o, Abdul? Mahomed e la fel de sărac ca noi și ca Isus, în timp ce voi nu numai c-ați făcut din Isus un alt Dumnezeu, dar vă mai și îmbogățiți în numele lui.
– Și-atunci, tu de ce faci bani, Levi? îl împunse un soț de-al lui Harith.
– Ca să trag apă din munte și să preschimb orașul într-o grădină, se înflăcără Levi. O să pun aici, în Shibam, copaci de pe toate meleagurile, iar la umbra lor vor crește trandafiri de Masshad, orhidee de Kerala și narilate de la poalele Himalayei, în formă de femeie, precum și garofițe de Scythia și dalii grăsane de Bizanț. O să sap iazuri în care vor crește nuferi și vor înota pești albaștri și roșii, cum am văzut în India, iar între copaci o să înălț bolte de iederă ce vor acoperi casele, ulițele și piețele, chiar și după ce n-am să mai fiu... Dragii mei, din bogăția mea se înfruptă toți, iată de ce profetul ne zâmbește nouă, ebioniților... El știe că noi, ca și el, îi iubim pe sărmani.
La scurt timp după pelerinajul de adio al profetului (Domnul să-l aibă în pază), Levi a chemat-o pe Zamira și i-a spus că i-a venit vremea măritișului. Era o zi atât de frumoasă, încât, și necredincios să fi fost, și tot te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulțumi pentru asemenea splendoare. Era joi, 4 Nisan 4392, pentru ebioniți, sau 3 Muharram din al 11-lea an de la Hegira, pentru moslemi, și nu trecuse decât puțină vreme de când Mahomed le ținuse alor săi o predică plină de har, la muntele Arafat, lângă Mecca.
La ceasul acela, Levi nu știa că soarta fiică-sii avea să se lege într-un fel cumplit de pățaniile din ultimele zile de viață ale profetului și că totul se trăgea de la faptul că el, Levi, voia s-o dea de nevastă fiului unui negustor din Jaffa. Pe fiul negustorului îl chema Itzak. Zamira îl știa din copilărie și-și amintea de el cu bucurie, cu atât mai mult cu cât surorile ei o priviseră cu pizmă, văzând ce băiat îi era hărăzit.
– Dragă Zamira, începu Levi, pornește spre Jaffa, căci Itzak și ai lui te așteaptă. Până vin și eu cu restul familiei, o să stai la mătușa Deborah, care are o casă răcoroasă în port, deasupra mării. O să-l cunoști pe viitorul tău socru, o să stai de vorbă cu mama lui Itzak – în fine, o să ai timp să vezi câte parale fac viitoarele tale rude... Of, Jaffa... romei, blonzi de la miazănoapte, negustori cu ochi pieziși, din China, giuvaiergii, filozofi... Domnul a lăsat Jaffa pe pământ numai și numai ca să ne pună credința la încercare.
– Poate că Jaffa e un semn pe care nu știm să-l citim, zise Zamira, cu privirea aceea pierdută, pe care o deprinsese de la o vreme încoace.
Cu Levi nu-i mergea, însă:
– Așa să-i vorbești lui Itzak, privighetoarea mea, căci pe el trebuie să-l îmbrobodești. Auzi tu! Jaffa e un semn... cum ai spus?
Jaffa! Zamira n-avea să ajungă nicicând acolo, dar avea să-și petreacă restul zilelor alături de un om ce avea o legătură veche cu acel oraș, semn că ce ți-e scris în frunte ți-e pus.

Citiți mai departe romanul “Greva păcătoșilor”, apărut în colecția Cuaternar la Editura Nemira: