Rumänische Ecke: Adina Rosetti, De zece ori pe buze

Ziua în care ţi-am spus că noi, părinţii tăi, divorţăm, în părculeţul de lângă grădiniţă, în care nu era nici o bancă liberă, tu oricum nu voiai să stai pe bancă, pentru că erau atâtea distracţii împrejur, dar noi ne dădeam de ceasul morţii să găsim un loc unde să ne aşezăm şi să vorbim, aşa prevedea scenariul nostru meschin pe care nici măcar nu reuşiserăm să ni-l imaginăm până la capăt, se oprise la găsirea băncii potrivite, de parcă de asta ar fi depins vieţile noastre şi fericirea ta viitoare, de parcă, dacă am fi găsit banca perfectă, totul ar fi devenit dintr-o dată nespus de simplu şi de uşor, toată greutatea deciziei s-ar fi risipit ca prin farmec şi cuvintele şi-ar fi luat zborul ţâşnind aşa cum tâşnesc baloanele luate de vânt şi duse spre cer, părinţii tăi divorţează, Zamfira, dar nu-i nimic, pentru că am găsit banca potrivită de pe care să-ţi spunem asta, banca asta este ultimul refugiu al familiei noastre, după ce ne vom ridica de-aici noi nu vom mai exista, unitatea va fi sfâşiată, vom pleca fiecare pe alt drum şi tu va trebui să-l urmezi numai pe unul dintre noi, celălalt va fi pe jumătate pierdut, va pleca singur şi tot ce ne va mai lega vreodată va fi banca asta care ni se va grava în memorie ca ultima noastră amintire împreună, şi-atunci cum să nu intrăm în panică dacă nici măcar o bancă nu reuşim să găsim în parcul ăsta aglomerat, în care toţi părinţii s-au găsit dintr-o dată să-şi ducă copiii la joacă, ei vor pleca cu toţii spre casă, mână-n mână, numai noi ne vom despărţi aici, asta dacă reuşim să găsim nenorocita de bancă, aşa cum prevede scenariul nostru în care nu existau atâţia figuranţi care să încurce lucrurile, de exemplu domnul ăsta murdar şi cu plase, domnul ăsta nu exista înainte, de unde a apărut?, cu ce drept vine el să ne răpească dreptul de a sta jos atunci când îţi dăm vestea asta îngrozitoare, şi doamna cu bebeluşul de ce vine să se aşeze pe cealaltă bancă, oamenii ăştia chiar nu înţeleg că se întâmplă ceva important, ar trebui să le spunem, să-i tragem de mânecă, să-i dăm la o parte, şi cu muncitorii de pe şantierul de lângă părculeţ să facem la fel, opriţi naibii picamerele, încetaţi gălăgia, toată lumea să încremenească o clipă, atât cât să-i putem spune copilului vestea, draga noastră, mami şi tati au hotărît să se despartă, dar oamenii nu înţeleg, nu vor să ştie şi nu le pasă, îşi văd de sporovăiala lor, mamele ţipă la copii, copiii ţipă unul la altul, muncitorii îi dau înainte cu picamerele, bătrânii ocupă băncile fără pic de respect pentru semenii lor, lăsându-ne pierduţi în mijlocul parcului, în timp ce tu eşti deja cocoţată sus pe tobogan, uitaţi-mă, sunt în vârf!, soarele îţi străluceşte în păr şi pentru o clipă eşti imaginea însăşi a fericirii şi-a inocenţei, am face orice ca să păstrăm clipa asta pentru totdeauna, să rămânem suspendaţi cu toţii într-un moment etern în care tu te pregăteşti să te dai pe tobogan cu soarele după-amiezii strălucind în păr şi noi te privim sufocaţi de dragoste şi neputinţă, dar nimic nu rămâne vreodată suspendat, odată ce lucrurile se pun în mişcare în felul lor implacabil nu mai pot fi oprite, nici măcar absenţa unei bănci libere nu poate sta în calea lor, lucrurile se rostogolesc mai departe la vale şi ne trag după ele, o mamă şi-un tată sfâşiaţi şi un copil care nu bănuieşte nimic, se bucură doar de după-amiază, se simte în siguranţă, ne face cu mâna, noi suntem certitudinile pe care se sprijină, noi suntem cei doi zei atotputernici care-i veghează existenţa şi care acum au hotărât să se separe. În sfârşit, o bancă s-a eliberat, un cuplu de adolescenţi îndrăgostiţi care s-a săturat de tandreţuri pripite, şi-au luat ghiozdanele şi au plecat ţinându-se de mână, lăsându-ne locul liber şi netezindu-ne calea către cel mai greu moment al vieţii noastre de părinţi, hai între noi pe bancă!, te-am îmbiat fără prea multă convingere, dar tu ne-ai refuzat, nu înţelegeai la ce bun să stai când în jurul tău erau atâtea chestii interesante în care puteai să te dai, ai atacat mai întâi unul dintre aparatele acelea pentru făcut sport în aer liber pe care copiilor le e interzis să se urce, dar ţie nu-ţi păsa de asta, aşa cum nici nouă ne pasă că părinţilor le e interzis să divorţeze, cu toţii facem lucruri interzise. Ne-am privit în ochi întrebându-ne ce facem acum, tu nu vezi că nu vrea să vină pe bancă?, mergem noi la ea, n-avem altă soluţie!, cum adică, vrei să-i dăm vestea asta în timp ce se dă într-un aparat de făcut sport în aer liber?, avem de ales?, întotdeauna am avut de ales, dar întotdeauna am făcut alegerile cele mai proaste, aşa că ne ridicăm de pe banca găsită cu greu, devenită acum inutilă, un simplu detaliu care nu contează în marele plan, îmi tremură mâinile şi picioarele şi simt cum glasul mi se opreşte în gât, poate voi amuţi pe loc şi astfel nu voi mai fi nevoită să vorbesc, vom trece de momentul ăsta în tăcere şi, dacă vorbele refuză se se facă auzite poate că şi realitatea va refuza să se mai întâmple, poate că dacă nu vom rosti cuvântul nimicitor lucrurile vor reveni în matca lor obişnuită, tu îţi vei continua joaca în parc netulburată şi fericită, ne vom întoarce cu toţii acasă ţinându-ne de mână şi gata!, dar vocea mă trădează în cele din urmă, îşi croieşte drum şi vorbele îmi ies de pe buze, deşi creierul meu e anesteziat, mami şi tati vor să vorbească ceva cu tine, mami şi tati au ceva să-ţi spună, nu te mai bâţâi, Zamfira, ascultă-mă o clipă, mami şi tati vor divorţa.

Fragment din povestirea “Zmeul Zmeilor”. Cițiti mai departe volumul de proză scurtă “De zece ori pe buze”, apărut în 2016 la Curtea Veche Publishing: