Ce înseamnă să scrii cărți pentru copii în 2018: Ioana Nicolaie, Florin ...

Iată răspunsurile lor:

---

Ioana NICOLAIE

Să te scufunzi în literatură comercială, secundă, irelevantă cultural, ar zice mulți critici români de azi. De-aceea nu e nevoie de premii în ghetoul cu pricina, oricum, ar adăuga tot ei, nu prea ai ce alege din producția anuală. Că lucrurile stau la cealaltă extremă, o dovedesc volumele excelente publicate în ultima vreme, cât și receptarea lor tot mai bună. Dacă acum un deceniu nu se publica deloc literatură originală pentru copii și băteam degeaba la ușa editurilor cu un proiect amplu de recuperare a basmului tradițional, azi lucrurile s-au schimbat foarte mult. Ce-au descoperit editorii? Că literatura pentru copii are alt tip de difuzare în piață și că e vandabilă. Un părinte, chiar necititor, îi va cumpăra copilului o carte frumoasă peste care dă întâmplător la chioșcul de ziare, în gară sau la super-market. Ce-au descoperit unii autori? Că le place să scrie cărți pentru copii sau măcar câte o istorioară inclusă în vreo antologie precum cele din seria ”Cărțile mele” ale Editurii Arthur. Că au ingenuitate, talent și fantezie care nu prea ajung să răzbată în cărțile lor ”serioase”. Că nu există rabat de la cultura înaltă când scrii asumat pentru cei mici. Că poți face curcubee din noroi, că poți retapeta realitatea, că poți ajunge în teritorii incredibile, că poți recroșeta postmodern literatura etc. Ce-am descoperit eu? Că-mi plac lumile acestea fantastice pe care le poți explora la nesfârșit. Că trăiesc intens lângă ferbonenii mei, că știu perfect cum arată Ținutul Mititel din ”Arik,” că mă simt responsabilă pentru soarta Arbociei (din ”Vertijia”, volumul care stă să-mi apară acum la Editura Arthur), că scrisul pentru copii este la fel de solicitant ca acela pentru oameni mari, doar starea diferă: e tonică, entuziastă, amuzată. Mi-am mai dat seama că după o carte gravă și implicată precum ”Pelinul negru”, trebuie să mă întorc la un volum pentru copii. Și, cum fac cursuri de scriere creativă cu adolescenți, dar și cu școlari, am înțeles cât de mare-i puterea literaturii la vârste mici. Copiii plonjează cu toate bucuria în lumile ficționale pe care le propui și, dacă acestea li se par cuceritoare, se și exprimă explicit. Textele care nu le plac sunt judecate cu mare asprime - și sunt multe, atât prin manuale, cât și stoarse din nostalgiile părinților, atât ale unor autori cunoscuți, cât și ale altora care cred că o rimă șchioapă nu zgârie creierul micuților; dar ceea ce-i provoacă și-i captivează primește imediat toate aplauzele. Scriitorii care scriu penntru copii au, prin urmare, cel mai precis feedback de la cititorii lor. Ce-am mai înțeles? Că sunt autori, ca Adina Popescu sau Florin Bican, care scriu dominant pentru copii, aceasta fiind miza lor culturală. Și mi se pare grozav că se întâmplă așa, fiindcă literatura asta nu-i nicidecum o cenușăreasă, ci un drum pe care ar trebui duși toți copiii. La început cu grijă, ținându-i de mână, pentru ca apoi să-și găsească singur punctul în care se vor desprinde ușor și vor începe să zboare. Către cultură, către completare interioară, către ceea ce, mai mult ca sigur, au și ei de spus. Cititorii se formează în timp, nu apar peste noapte. De aceea cred că literatura pentru copii ar trebui să ajungă mai mult în școli, în manuale, în biblioteci școlare (extrem de învechite azi), în spații publice, precum teatrele sau librăriile. Copiii au, la vârste mici, excelente aptitudini de fantazare. De ce să nu le cultivăm? De ce să nu le îngrijim astfel ca ele să crească și, în câteva decenii, să nu mai fim pe ultimul loc din Europa când vine vorba de lectură?

---

Florin BICAN

În România lui 2018, când editurile și publicul cititor par să se fi „autosesizat” în privința necesității unei literaturi autohtone pentru copii, să scrii cărți pentru copii înseamnă să constați că practici un gen literar care, dintr-odată, este luat mai în serios decât, să zicem, în 2008 sau în anii imediat următori. Înseamnă să te uiți în jur și să prinzi curaj văzând că nu mai ești singur: că apar tot mai mulți autori tineri care își asumă acest gen – ba chiar și autori consacrați în alte genuri, care „se spurcă” la o literatură sortită până nu demult obscurității. Înseamnă să te bucuri văzând că acestor autori le vin în întâmpinare editori și cititori, biblioteci și reviste, organizatori de evenimente și festivaluri. Înseamnă să asiști la coagularea unei comunități a cărei existență e liniștitoare, chiar dacă nu i te integrezi neapărat.

Înseamnă să te racordezi din mers la tradiția literaturii autohtone pentru copii de dinainte de ’89, dar și la ce se scrie în acest domeniu în restul lumii. Înseamnă, deci, să citești și să înveți, să integrezi niște constante în ceea ce scrii, să jonglezi cu ele, să improvizezi pe baza lor și să le deconstruiești, lăsându-te purtat de copilul din tine. Înseamnă deci să te joci…

Și mai înseamnă să fii subversiv… Conceptul este preluat de la Alison Lurie, care în cartea sa Don't Tell the Grown-Ups: The Subversive Power of Children's Literature, demonstrează convingător că literatura pentru copii este subversivă sau nu este deloc.

Înseamnă, în fine, multe alte lucruri, dar am preferat să le menționez doar pe câteva dintre cele frumoase.

---

Victoria PĂTRAȘCU

Primul răspuns care îmi răsare în minte este că în 2018 ne este mult mai bine decât ne era, să zicem, în 2008, anul debutului meu literar. Piața de carte pentru copii din România a crescut și s-a diversificat. Mai încet decât ne place, dar e bine și așa. Spun din ceea ce văd cu ochiul liber pentru că cifrele ne lipsesc în continuare. Avem deja câteva edituri specializate pe literatura pentru copii, care au un public fidel și care și-au construit programele editoriale cu cap și sens (Arthur, Cartea Copiilor, Cartier), au apărut și edituri noi (Frontiera, Prospero, Tzim Tzum Books) care scot cărți interesante și alese cu grijă. Inclusiv editurile care cu ani în urmă nu manifestaseră vreun interes în a publica literatură pentru copii au acum divizii specializate pentru acest gen de carte (Polirom Junior, Humanitas Junior, PanDa) . Ce mă bucură tare și-mi dă speranțe este faptul că ne înmulțim. Scriitori români cunoscuți și talentați - Lavinia Braniște, Veronica Niculescu, Radu Vancu, Dan Lungu, Robert Șerban - s-au lăsat recent momiți de acest gen de literatură și au publicat și cărți pentru copii. Asta e partea luminoasă. Într-un fel era firesc să se întâmple așa. De câțiva ani buni, statisticile mondiale indică un interes crescut al publicului pentru literatura pentru copii, care peste tot în lume reprezintă o afacere profitabilă.
Partea mai puțin veselă pentru scriitorul român este că în continuare cea mai mare parte a productiei de carte este formată din traduceri. Motivul principal îl reprezintă costurile, dar nu numai. O carte nu se face ușor și ca să ai un produs de calitate e nevoie de ceva mai mult decât o poveste bună și niște ilustrații inspirate. Iar toate celelalte lucruri – hartia, grafica, tiparul - costă. Pentru niște edituri care se zbat pe o piață mică, fără nici un ajutor din partea statului, o carte cu ilustrație bogată, pe o hârtie de calitate, tipărită bine va reprezenta întotdeauna un risc. Așa că eforturile scriitorului român de a-și vedea cartea publicată (dacă se poate și bine) rămân în continuare mari.

Mă întorc însă de unde am început pentru ca vreau să termin într-o notă veselă. Vestea cea mai bună este că publicul român de carte pentru copii începe și el să se specializeze. Sunt numeroase grupuri online de părinți care discută și analizează cărțile pentru copii. Sunt mulți oameni care vor să le ofere copiilor lor cărți ”care să-i facă oameni”. Dar și cărți în care cei mici să regăsească lumea în care trăiesc. Ei pun deja presiune pentru a primi cărți de calitate. Uneori chiar sprijină apariția unor cărți pe care și le doresc. Pentru că vor ca nevoia lor să nu rămână fără răspuns. Așa că mă păstrez optimistă.