© Jan Böttcher
La invitația Goethe-Institut București, autorul german Jan Böttcher a petrecut anul trecut o săptămână în România, timp în care s-a întâlnit și a stat de vorbă cu diverși autori și oameni de cultură români. Impresiile sale, relatate sub forma unor însemnări de călătorie, le puteți citi aici.
6
După aceea ajung într-o gară, care în 1944 a fost bombardată de americani, iar azi e în mâinile Coca-Cola. În fața fiecărei linii de tren un automat de cafea. Peroanele sunt joase ca niște trotuare. Trenul meu se furișează pe lângă echipele de muncitori care lucrează la șine. Lângă mine șed două doamne, cumpără un pachet de integrame sigilat la 10 LEI. Controloarea de bilete nu poartă boneta de serviciu, ci o pălărie neagră, proprie. Afară pustietatea se scufundă în ceața matinală. Lângă mine, un student citește pe notebook un text despre relațiile comerciale din industria românească a lemnului. Arunc un ochi: ”Metodele prin care sunt evaluate performanțele sunt prea diverse, pentru a putea stabili o sentință despre industria românească a lemnului.” Așa deci. Sunetul zarurilor. Păduri înalte de arini. Doamnele mănâncă sandwich și vorbesc la telefon, în timp ce studentul alege să fie Olanda în jocul de strategie ”Rise of Nation”. Rapiditatea cu care ia hotărâri pentru o țară străină este înspăimântătoare, dar în timp ce afară ceața devine tot mai densă, Olanda ajunge în epoca iluminismului. Oprim într-o altă gară, fără nume, fără ceas, fără anunțuri pe peron. În Câmpina iese soarele. Albia unui râu uscat. Carpații de sud. În Comarnic o pisică de gară șade dezinteresată sub o plăcuță aurită, de intrare în oraș. Studentul se află în apropierea Edamului, în era informațională, dar baza lui arde, i se spune: „Your arrogant nation must be crushed before it’s too late.“ Asta s-ar putea să nu fie chiar așa. Mă apropii, rețin munții acoperiți de zăpadă și gâștele din Timișul. O centrală electrică, cimitirul de pe deal, curțile caselor sătești, după care, în sfârșit, o strângere de mână, am ajuns, noi suntem din nou un Noi.
7
Vorbim mergând, iar rucsacurile ni le aruncăm în ”Tipografia”. Vorbim despre
Școala de la Brașov și
Cenaclul de luni din București. Despre dezgheț și privilegiile sale. Despre înghețul anilor optzeci și antropologia postmodernă. Atunci când Eul românesc a ieșit înainte. Despre o editură elitistă, care este însoțită mereu de propriii experți și critici. Despre o mică editură, care nu reușește nici măcar să trimită autorilor neplătiți câteva cărți. Zgâlțâim de Biserica Neagră, dar este închisă deja. Nu departe dăm de un gang îngust, un drum înfundat, care duce către o parfumerie, pe partea stângă o agenție de voiaj croată, la cel mai îndepărtat capăt un restaurant indian cu pensiune, arată de parcă după mâncare n-ai mai ieși de acolo. Nu te pot convinge să mâncăm acolo.
Cu mulțumiri lui Bogdan Cosa, Dan Sociu, Filip Florian, Mihai Duțescu, Lavinia Braniște, Gabriela Adameșteanu, Adrian Lăcătuș, Vlad Dragoi, Robert G. Elekes, Vlad Moldovan, Rareș Moldovan, Bogdan-Alexandru Stănescu, Andrei Dosa, Cosmina Moroșan, Ștefan Agopian.
Traducere din limba germană: Manuela Klenke
