Ai fost de mai multe ori în spațiul german în calitate de scriitor, cu rezidențe literare și lecturi, fie ca editor. Ce te-a atras la spațiul acesta, ce te-a uimit, ce ai prelua?
Prima mea ieşire în… forţă, în spaţiul german, a fost în 2002, în Elveţia, pentru un experiment literar la care au mai participat încă patru poeţi, doi români (Nora Iuga şi Ioan Es. Pop) şi doi elveţieni (Werner Lutz şi Kurt Aebli), şi doi traducători (Franz Hodijak şi Dumitru Hîncu). Timp de trei zile am scris un renshi – poem în lanț. Am tras la sorți ordinea și fiecare dintre noi a scris câte cinci poezii, inspirându-ne din poezia celui de dinaintea noastră. Deci, 5x5 = 25. Nu e o invenție elvețiană acest experiment literar, nici măcar românească; japonezii s-au îndeletnicit primii cu astfel de... înlănţuiri literare. După ce am terminat poemul și l-am botezat (cu un vers din Nora, Pe urmele marelui fluviu), ne-am mutat din Romainmôtier (un splendid sătuc în a cărui abație, ridicată înainte de anul 1000 și transformată în centru cultural, ne-am scris versurile), la Solothurn, capitala cantonului cu același nume, unde urma să aibă loc un mare festivalul literar, cu zeci de scriitori participanți și cu – atenție! – mii de spectatori. Era a 24-a ediție, în cadrul căreia urma ca și noi cinci să ne citim producția. Am ajuns într-o joi (mi-am ţinut jurnal, de asta ştiu astfel de... exactităţi) după masa în splendidul oraș de la poalele Munților Jura, care era plin de afișe și bannere ce anunțau festivalul și programul acestuia. A doua zi, lectura noastră a avut loc la ora 17. Iar sala s-a umplut de… plătitori de bilete! Am aflat cu stupefacție că toți cei care voiau să participe la evenimentele din cadrul zilelor literare trebuiau să plătească. Undeva între 10 si 15 franci pe eveniment. Şi erau lecturi de dimineaţa până pe la 10 seara. Păi după ce că veneau să vadă și să asculte scriitori, să mai dea și bani?! Ei bine, ne-am trezit şi noi cu peste de 300 de oameni! Eu am crezut că au greșit sala, Ioan Es. Pop a crezut că noi am greșit sala, iar Nora Iuga nu mai putea să credă nimic din cauza emoțiilor. Lectura a fost în română și în germană, a durat vreo trei sferturi de ceas, iar al patrulea sfert a fost repriza de aplauze și de felicitări ce au curs din toate părțile. Dincolo de faptul că a fost “di granda”, am primit, fiecare dintre cei implicaţi în renshi, o căruță de bani (de fapt, era o singură hârtie, dar aia de un albastru… infinit) pentru lectura noastră. Plus cazare (single room, hotel de 3 stele) şi masă.
În 2005 am câştigat o rezidenţă literară de două luni în Austria, la Krems, la casa literară de acolo. A fost o experienţă nouă pentru mine, fiindcă timp de aproape două luni am fost singur şi anonim. Mă rog, aproape singur şi aproape anonim…Atunci am scris pentru prima dată în afara camerei, în lume, cum ar veni. Într-o cafenea, mai exact. Totul a plecat de la îndemnul prietenului meu Cătălin Dorian Florescu. Aflând el telefonic că nu pot deloc să scriu, m-a îndemnat să-i urmez exemplu, să merg într-o cafenea şi să încerc să scriu. Eu, pasăre de noapte şi activ literar doar în solitudine totală. Ei bine, am scris aproape un volum întreg, Cinema la mine-acasă, acolo, la cafeneua Ulrich. Dar în afară de bucuria asta, a scrisului, am reîntâlnit voluptatea singurătăţii, am cunoscut o tristeţe vivace, lucrătoare, energizantă. O energie interioară, profundă, viscerală, care îţi dă adevăratele întâlniri cu taina care eşti. Cu fricile tale, cu visele aiurite ori pragmatice (că există şi aşa ceva!). De atunci am reuşit să scriu în cele mai dificile contexte (cafenele, avioane, trenuri, redacţii de ziare, servicii, grădiniţă). În 2007 am fost pentru aproape o lună la o rezidenţă în Elveţia, în Thusis, cu zonă splendidă, la poalele Alpilor. Am scris şi acolo un grupaj de poezii, care a făcut parte din volumul O căruţă încărcată cu nimic, volum bilingv şi colectiv, şi în germană, alături de Peter Sragher şi Ioan Es. Pop. Cu cartea asta am fost, împreună, la Viena şi la Salzburg, unde am avut lecturi publice. În 2009, am câştigat o bursă a Fundaţiei Sulzberg, din Elveţia, şi două luni am stat în Vila Strauli, în oraşul Winterthur, într-o rezidenţă literară. Locul este fabulos, un apartament mare, cu o terasă uriaşă, cu grădină, cu parc, cu păsărele şi oameni liniştiţi…Au fost două luni ca-n paradis, în care am putut să scriu şi să-mi trag sufletul. Am jucat basket, m-am plimbat cu bicicleta, am vizitat vreo 6-7 muzee din oraş… Am călătorit la Frankfurt, la târgul de carte, dincolo de Hamburg, ca să mă întâlnesc cu Cătălin Florescu, ce avea şi el o rezidenţă pe acolo şi ca să ne întoarcem, cu maşina, în Elveţia, la Zurich… Acolo am scris Moartea parafină şi am început un roman. Care început a rămas. Şi am mai avut o rezidenţă de o lună la Viena, în 2013, când am scris o mare parte din Puţin sub linie. Poate că aş fi scris mai mult, dar Viena e un oraş plin de tentaţii, de muzee de artă, de locuri extraordinare. Are un miraj amestecat cu obscuritate, e plin de secrete poleite cu foiţă de aur. La lectura pe care am avut-o la Museumquartier, unde, de altfel, am şi locuit, a venit însuşi profesorul Carl Djerassi, inventatorul pilulei contraceptive, care a pus întrebări, cu care am discutat după lectură… Un om tare interesant!
Privind retrospectiv, bănuiesc că nu aş fi scris cărţile amintite dacă nu aş fi avut aceste rezidenţe. Ca să scrii poezie, adică să-ţi răscoleşti intimitatea şi să îi dai un sens, să o aşterni pe hârtie, îţi trebuie şi timp, şi singurătate, şi, dacă se poate, un fel de confort… interior. Apoi, pentru omul curios care sunt, care iubeşte artele vizuale, a fost o şansă să văd muzee şi galerii. Dar am intrat şi în librării, magazine de artă, anticariate, pieţe de vechituri, de fructe, de peşte.
În România sunt şi locuri, şi instituţii, şi bani pentru astfel de rezidenţe. Fiecare oraş ar putea oferi artiştilor şansa de a lucra o lună, două. De a se inspira, de a medita, de a prospecta. Lumea noastră a mers înainte şi datorită celor care au făcut artă. Suntem oameni fiindcă ne emoţionează nu doar un nor, o pasăre, un copil, o maşină accidentată sau sport, doi bătrâni care se ţin de mână, ci şi un tablou, o carte, un film, o construcţie, un desen animat. Şi şansa acestei lumi stă în puterea oamenilor de a-şi imagina, de a visa, de împinge limitele minţii mai departe. Tot ce a pus pe hârtie da Vinci e astăzi realitate. Tot ce a povestit Jules Verne se poate petrece aidoma. Ce şi-au imaginat regizorii, scenariştii, scriitori de SF alimentează şi va alimenta cotidianul. Occidentalii ştiu foarte bine că e aşa şi au creat rezidenţe culturale. Iar faptul că şi noi, ceilalţi, ne-am bucurat şi ne vom bucura de generozitatea lor, e un lucru pentru care se cade să le mulţumim. Și să îl translatăm în România.
Robert Șerban © privat
Robert Șerban © privat
Mă bucur mult că rafinatul traducător şi cititor de poezie Gerhardt Csejka a acceptat să tălmăcească Moartea parafină. A lucrat meticulos, i-a găsit un titlu care sună bine în limba lui Grass, Feintod. Andra, scriu poezie, deci sunt sceptic, sunt un om care nu-şi face iluzii, mai ales că ştiu, cât de cât, realitatea editorială din spaţiul german. Ar fi grozav ca volumul meu să fie citit de cei curioşi de poezie de acolo, de prietenii care trăiesc în spaţiul german. De câte ori am avut lecturi publice m-am bucurat să văd că există un soi de… uimire bună în faţa unei poezii mai sangvine, mai… estice, să zic aşa. Eu, un ins depăşit fiind, încă mai cred că poezia e întâi despre interioritatea omului, apoi despre locul, rostul şi implicarea lui în societate, în lume. Prima dată caut să mă dumiresc ce e cu mine, fie că sunt între cei patru pereţi ai casei, fie în vârful dealului din care se văd oamenii şi păsările, abia apoi ce-i cu salariul meu, cu jobul meu, cu partidele politice şi cu bomba atomică. În spaţiul german poezia socială are priză şi e bine că e aşa. Scriitorul e, în fond, un om al cetăţii, un reactiv. Doar că nu toţi scriitorii seamănă. Unii sunt mai… timizi, mai introvertiţi. Unii mai scriu în presă texte jurnalistice şi pun în ele „intrigile” sociale & economice & politice. Important este că publicul de limbă germană e obişnuit cu lecturile scriitorilor, cu dialogul cu ei, că este interesat nu doar de textul literar, ci şi de cel care îl produce. Mă bazez pe curiozitatea publicului, pe traducerea domnului Csejka, pe promovarea pe care Pop Verlag o va face cărţii. Pe noroc.
Robert Șerban © privat
Robert Șerban © privat
Sunt bucuros. Am mai fost o dată la târgul de la Leipzig, este fabulos! E un eveniment pentru cititori, în primul rând, care vin îmbrăcaţi în personaje, care cumpără cărți, care trăiesc literatura! Copiii şi tinerii – în primul rând ei – sunt fericiţi că sunt acolo, vezi euforia pe feţele lor, simţi energia care bubuie în ei. Cine ştie, poate că unul dintre ei va veni deghizat în… Feintod. Am văzut sute de oameni la cozi la autografe, la conferinţe, la dialogurile ce au loc pe scene, între autori şi jurnalişti. E un interes real, ce cuprinde tot oraşul. Voi fi la Leipzig alături de o serie de scriitori români de care mă simt ataşat, cu care sunt prieten, iar asta îmi sporeşte entuziasmul. Sper să se afle de cât mai mulţi că ţara noastră va fi vedeta târgului, sper ca promvarea care se va face acestui eveniment să aibă ecou, iar literatura română să câştige noi fani în Germania.
Cât de mult te-au ajutat rezidențele literare să te dezvolți, ce beneficii au avut asupra mentalității sau modului tău de a scrie?
Am spus-o: cred că dacă nu erau nu aş fi scris cărţile de poezie de până acum. Unui doctor de altă dată îi trebuia timp ca să pună un diagnostic cât mai exact pacientului său. Trebuia să îl palpeze, să îi pună întrebări, să îl asculte, să îl… caute, cum se spune. Aşa era pe vremuri. Eu sunt de pe vremuri, la acest capitol. Unui poet îi trebuie răgaz ca să afle ce e cu el, să se cerceteze, să se pândească, să afle ori să încerce să afle lucrurile obscure, penumbrele lui, secretele pe care, din cauza vitezei în care trăim, nu ni le știm. Trebuie timp de meditaţie, de instrospecţie, de contemplare ca să faci artă.
Eu am lucrat în presa scrisă peste 20 de ani. Serviciu full-time. Or, în presa de cotidian, dar şi în cea de săptămânal, munceşti şi peste 12 ore pe zi. Mai ales când ai vreo funcţie de conducere. Întotdeauna am fugit de funcţii, nu îmi place să fiu şef, deloc, deloc. N-am scăpat. Ba şef de secţie, ba redactor-şef adjunct, ba redactor-şef. Or, funcţiile asta implică responsibilităţi şi ore consumate. Stres, nervi. Când să mai şi scrii literatură? Noaptea, da, noaptea… Doar că o faci pe fugă, pe furate. La plesneală. Jurnaliştii sunt oameni cu motoarele turate tot timpul, chiar şi în somn. Dacă sună telefonul şi e un eveniment, o acţiune, sari din pat şi ai pornit. E ca la armată. Ca să faci literatură de calitate nu prea poţi să sari ca un cangur prin paginile pe care le scrii, trebuie să fii acolo, în ele, cu ele, să ştii bine ce faci, să ai grijă mare ce pui pe hârtie, fiindcă rămâne şi nu se mai şterge.
În rezidenţe am avut tihnă, dar am descoperit și capacitatea să mă închid în mine chiar când sunt într-un loc public şi să scriu. Nu-mi mai trebuie linişte perfectă şi nici întunericul nopţii ca să fac poezie. Mă descurc și în toiul zilei.
Robert Șerban © privat
Da, au fost scriitori de limbă germană cu care m-am intersectat în aceste călătorii, de la Herta Müller, care a avut o lectură la Casa literaturii din Krems, când eu eram în rezidenţă, până la Arnold Stadler, un scriitor german recompensat, în 1999, cu cel mai important premiu de la ei, “Georg-Büchner”, un om generos și prietenos, cunoscut la Solothurn. Au mai fost şi alţii. Dar cu adevărat influent asupra mea, în bine, a fost (şi este) prietenul meu elveţian Cătălin Dorin Florescu. Lungile discuţii și polemici, călătoriile împreună cu el, cărţile lui, devotamentul cu care îşi face meseria de scriitor, spaimele şi fricile sale, informaţiile pe care mi le-a dat despre lumea occidentală – trăieşte din 1983 la Zurich, fiind bine conectat la noutăți și evenimente –, toate m-au ajutat să înţeleg mai bine peisajul cultural al lumii în care trăiesc şi să admir şi mai abitir literatura. Inclusiv pe a lui.
Care e rolul singurătății pentru tine? Unele rezidențe presupun multă singurătate și timp pentru tine, altele multe interacțiuni și socializare, cunoaștere a spațiului nou.
Am avut parte de rezidenţe cu singurătatea inclusă. Nu am stat în pădure, dimpotrivă, dar în afară de una, două lecturi publice pe care trebuia să le susţin, n-am fost disturbat. Asta este extraordinar în astfel de poveşti: că poţi fi singur şi poţi citi şi scrie cu spor. De fapt, în două luni – perioada perfectă, pentru mine, la o astfel de şedere – e timp şi de scris, şi de dormit, de citit, de făcut sport, de strâns mâini, de stat la taclale, de mers la plimbare. În rezidenţă e ca-n basme.
Robert Şerban (n. 1970) este scriitor, jurnalist și editor. Președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, ambele din Timișoara, oraș în care trăiește. A publicat 17 cărți de beletristică. Poeziile lui au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, sârbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, maghiară, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană etc. Cel mai recent volum de poezie al său este Ascuns în transparență (Editura Polirom, 2017).
