Sfârșitul singurătății, un roman al tristeții infinite

Și totuși, primele imagini pe care aparatul le-a arătat au fost atât de puternice încât ne-am așezat și-am uitat de noi, de legumele care așteptau să fie curățate și tocate.

Aseară, între două activități de rutină, am deschis romanul lui Benedict Wells doar cât să văd cum sună, la ce să m-aștept când o fi să-l citesc; după prima sută de pagini m-am așezat mai comod și, inutil să precizez, am reportat sarcinile rămase nerezolvate pentru a doua zi.

Să fi fost, cum zice psihanaliza, rana mea de abandon cea care a făcut posibilă această priză instantanee și irațională cu tema romanului, dispariția mereu timpurie a celor dragi? Altoită de fantasma de a-i vedea dispărând odată pentru totdeauna, unica rezolvare închipuită a acestei constante suferințe zdrobitoare?

Și mai ce?

Ce vedem de obicei în astfel de momente e o criză prin care am trecut la un moment dat sau de care ne temem îngrozitor, care ne pune din nou față în față cu narațiunea existenței noastre individuale sau ca specie.

Altfel, Sfârșitul singurătății mi-a amintit de începuturile mele ca cititor, când n-o făceam din obișnuiță și nu aveam vreun scop, nu căutam să-mi însușesc cunoștințe, să experimentez, să mă educ etc.; ori de câte ori înghițeam o carte cap-coadă, o făceam pentru că ajungeam să mă-ndrăgostesc de personaje – asta ar putea fi una din acele lecții la care unii romancieri ar găsi nenumărate motive să strâmbe din nas: fă un personaj pe care cititorul să-l poată iubi, oricât de f*cked up ar fi, dacă tot vrei să trăiești veșnic.



Povestea pe care ne-o propune Benedict Wells e destul de simplă: personajul-narator și frații săi rămân orfani de mici, fiind nevoiți să schimbe o viață plăcută, obișnuită, cu derizoriul unui orfelinat. Fratele cel mare, tocilarul, se retrage în studiu, dezvoltând mai apoi o afacere de succes în lumea nouă a IT-ului. Sora, alintata familiei, narcisică și nesigură, caută validare în cercurile celor mari, alunecând în lumea umbrelor, din care eșuează două decenii mai târziu, desigur, o epavă, iar mezinul, încă privind lumea prin lupa copilăriei, abandonat violent de părinți și, ulterior, de frații săi, se chinuie să rămână pe linia de plutire, care-i va defini mai apoi adolescența și tinerețea timpurie, identitatea sa conturându-se lent și mai ales în raport cu o anume Alva, colegă de clasă și mai târziu prietenă apropiată, a cărei dispariție îl aruncă din nou în derivă, când lucrurile se anunțau a lua o turnură favorabilă; criza se stinge într-o baie de deznădejde care durează mai bine de zece ani; într-un final, când reușește să reia legătura cu ea, romanul explodează din nou –

Punct în care, ușor jenat de entuziasmul meu neobișnuit, m-am surprins întrebându-mă: și dacă, terminându-l, voi constata că nu e decât un roman de duzină, care a apăsat una din acele combinații de butoane, dezactivând pe nesimțite filtrul meu critic?

Traducerea excelentă a poetei Gabi Eftimie a servit nerăbdării mele, făcând din lectura mea o treabă intuitivă, un galop de câteva ore.



Chiar și așa, un reproș tot aș avea de adus: povestea, altfel foarte tensionată, se dezumflă înaintea adevăratului punct culminant tocmai datorită falselor puncte culminante dezvoltate în prealabil; odată cu recidivarea bolii, deși credibilă în continuare în realitate (există oameni loviți de trăsnet de două ori, darămite de cancer), narațiunea nu mai ține pe hârtie; nu mai am resurse să empatizez cu acea familie distrusă, făcută praf again and again. Și poate că aici se vede tinerețea romancierului (n. 1984), care a vrut să dea tot tot tot; ca un fotbalist extrem de talentat care driblează cinci-șase adversari, ridicând tribunele în picioare, driblează și portarul și, spre disperarea tuturor, se întoarce și încearcă să mai dribleze o dată portarul, absolut ridicol, gratuit.

Las mai jos câteva pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit, deși puterea acestui roman nu stă nicidecum în frumusețea frazei, după cum veți vedea, cât mai degrabă în forța și succesiunea secvențelor.

Sfârșitul singurătății, Benedict Wells, Polirom, în traducerea Gabriellei Eftimie:

La cină n‑am reușit să legăm o discuție coerentă și până la urmă n‑am mai spus nimic. M‑am gândit la cinele vesele și gălăgioase din copilăria noastră, când frate‑meu și soră‑mea se ciondăneau sau când râdeam de ceva ce ni s‑a întâmplat. Iar acum stăteam la masă ca trei actori care se reîntâlneau după o pauză lungă și nu‑și mai aminteau replicile din piesa lor cea mai cunoscută.

*
O copilărie năbădăioasă e ca un dușman invizibil, mi‑am spus în gând. Niciodată nu știi când o să te atace.
*

Am plecat la țară cu Vespa. Spre seară, înainte să se întunece, împrejurimile căpătară ceva misterios, ademenitor. O lumină nepământeană. Din depărtare se auzea doar zumzăitul monoton al orașului și abia aici, singur, mi‑am dat seama de durerea fizică provocată de sentimentul că nu‑mi folosisem timpul cum trebuie. Cum m‑am străduit pentru fiecare minut atunci când era vorba să prind un autobuz ! Și cum am irosit ani întregi pentru că n‑am făcut ce am vrut.

*
— Vreau să zic, dacă toată viața ai alergat în direcția greșită, nu crezi că ar putea fi totuși direcția corectă ?