Gabriela ADAMEȘTEANU
|© Gabriela Adameșteanu
24 de ore într-o stare fizică normală, presupun – nu rămas la pat, incoerent, degradat psihic, ceea ce îți reduce capacitatea de a mai lua decizii și a acționa.
În această utopie a morții anunțate, ca o execuție, față de care nu mai ai cum să te împotrivești, nu cred c-aș mai putea simți viața, ea ar fi deja în urmă. Iar orice tentativă de a repeta ceea ce mi-a plăcut să trăiesc, m-ar umple de melancolie și regret, și m-ar slăbi.
Cred că cel mai potrivit este ritualul tradițional al bătrânului care decide cui lasă averea. Necesitatea împărțirii bunurilor, când ai mai mult de un copil, este obligatorie și am amici care demult și-au reglat aceste operațiuni, pentru a nu trezi invidiile și frustrările moștenitorilor. Moștenirea materială este semnul concret al sentimentelor defunctului. Ai primit puțin, ai fost iubit/respectat puțin. Acesta este momentul adevărului, convențiile, prudențele nu își mai au rostul, când îți faci testamentul poți să fii în sfârșit atât de sincer cum n-ai mai fost niciodată. Când, foarte tânără, m-am lovit de aceste situații, m-a oripilat lăcomia pe care o declanșează moartea în sufletul, ca să spun așa, al rudelor. Frați care nu dăduseră de ani nici un semn s-au grăbit să ia mica sumă de bani puși la CEC și tot mobilierul valid al unei biete surori bătrâne și sărace. Pe de altă parte, ador romanele, inclusiv cele polițiste, cu testamente surprinzătoare. Ideea morții m-a întovărășit toată viața, la modul realist, ca o posibilitate, și prima oară cînd m-am gândit să-mi fac un testament era la 34 de ani, divorțul meu se tot lungea, și aș fi vrut să fiu sigură că, în caz că mor, puținul pe care îl aveam rămâne mamei și copilului – nu bărbatului de care mă despărțeam. N-am ajuns să-l fac, dar moartea era în preajma noastră, pe neașteptate mamei i s-a descoperit o boală gravă și a murit curând.
Nu am de ce să-mi fac probleme cu împărțirea averii, fiindcă am puține bunuri și un singur copil. Cărțile ar trebui gestionate dinainte, vândute sau donate, ca să nu fie trimise la reciclarea hârtiei, în lumea viitorului fără biblioteci. N-am putut niciodată duce cărți la ghenă sau la tomberoane. Mi-amintesc că o mătușă și-a eutanasiat câinele atunci când se pregătea să moară, deși avea doi băieți și două nurori. Dar nu era sigură că vor avea grijă de el, așa cum avusese ea. Asta e și neliniștea mea, referitoare la cărți, manuscrise, hîrtii. De mai multă vreme, cu delicatețe, am fost „vânată” de directori de biblioteci, muzee, ca să donez manuscrise, fiindcă se termină, sau măcar se subțiază, „scrisul de mână”. Ce maldăre de hârtii scrise am aruncat, când reușeam, în fine, să-mi public o carte! Ei, bine, acum scriu deja pe computer, deci nu mai pot lăsa decît caietele de note și corespondența, nu foarte bogată – dar lăsa cui? Vor avea vreun interes urmașii să le păstreze, vor mai avea ele valoare în timp? Sunt înclinată să le donez unei biblioteci/muzeu, cu atât mai mult cu cât sunt sceptică în privința valorii lor, adică a valorii mele ca scriitoare. Și chiar a literaturii, într-un apropiat viitor, cred că suntem în finalul unui ciclu de civilizație. Legată de asta rămâne problema drepturilor de autor, după 70 de ani de la moartea mea, pentru cazul, puțin probabil, că vreuna din cărțile mele ar mai trezi interes pentru retipărire (și ce tipar va mai exista atunci?). Am o familie minunată, dar sunt teoretic, ca să spun așa, suspicioasă față de familiile de scriitori (și experiențele actuale cu Vasile Voiculescu, Rebreanu etc. mă confirmă). Unde vor mai fi urmașii mei atunci și ce le vor mai spune cărțile mele? Iată un subiect la care mă gândesc, deși sunt conștientă că nu are miză. Dar în cazul celor „24 de ore”, voi lua o decizie.
Ar mai fi ceva de făcut atunci. O discuție de acum cîteva luni cu nepotul meu, m-a făcut să mă gândesc la asta. Eu nu mi-am cunoscut decât un bunic, nepoții mei au garnitura completă, și până acum doi ani aveau și străbunică. Mama fostului meu soț, una din frumusețile bucureștene, a rămas cochetă și excentrică și în pragul celor 99 de ani. A murit după o tipică fractură de col femural, o întâmplare nefericită. Fiul și nora mea cărora nu le plac discuțiile despre moarte, nu le-au spus nimic strănepoților ca să nu-i încarce. Dar Radu, băiețelul mai mare, de vreo 6 ani, i-a observat absența la reuniunile de familie. A simțit și rezerva părinților, și o întreba mereu pe bonă: „ce mai face Țuchi?”(asta era străbunica). Bona îl trimitea la părinți, care până la urmă au spus că e bolnavă și atât. Trecuseră doi ani, și când m-a întrebat pe mine, i-am spus că a murit, după o operație. El a rămas tăcut, și pe urmă mi-a spus: „Aș fi vrut să-mi iau rămas bun de la ea. Tu ți-ai luat?”. Nu, i-am spus, un pic rușinată. „Dar eram la spital, și și-a luat probabil tatăl tău, nepotul ei, care a intrat să o vadă înainte de operație.”
Și asta făcea parte din ritualul morții bătrînului, dar cum de-l știa un copil de 8 ani, și noi, ditamai adulții, care negăm moartea, nu-l știusem?
Așa că mi-aș lua rămas bun de la cei pe care îi iubesc cel mai mult, și atunci voi ști pe cine vreau să am alături și pe cine nu. Iar ultimul, chiar în ultimele clipe, ar fi fiul meu, pentru ca să nu se chinuie înainte, așteptând. Știu că lui îi va fi cel mai greu fără mine.
Și, poate, m-aș ruga.
Răzvan PETRESCU
Foto Răzvan Petrescu |© Tudor Bogdan Alexandru
Nu poţi şti sigur că-s ultimele 24 de ore decît dacă eşti condamnat la moarte, or, în România, pedeapsa capitală se execută doar prin electrocutare (mai rar prin înec). Aşadar ai şanse să scapi – sabotarea centralei electrice nu-i foarte dificilă, ai nevoie doar de un patent. În cazul în care-i vorba de înec, poţi face rost de un tub mic de oxigen (e lesne de imaginat unde-l ascunzi). În concluzie, în registrul real există posibilităţi reale de a scăpa de ultimele 24 de ore şi de-a începe o viaţă nouă.
În registrul concret, apar alte eventualităţi. Bunăoară, eşti anunţat de însuşi Dumnezeu – cu o voce de soprană îţi spune printre triluri că mai ai o singură zi de trăit. Negociezi. Promiţi orice (nu e nevoie să te ţii de promisiune). Pînă la urmă reuşeşti să închei tîrgul, cîştigi 80 de ani extraviaţă plus un loz în plic unde dai lovitura – un milion de euro –, şi vei trăi pînă la foarte adînci bătrîneţi scăldat în bani. În multe cazuri, odată cu anunţul despre cele 24 de ore ţi se dezvăluie şi modu-n care te vei curăţa. Medical, nu-s decît două. Printr-un AVC (vei lua preventiv mari cantităţi de aspirină), sau prin infarct (vei lua preventiv mari cantităţi de aspirină, şi vei scăpa iar). Dacă e vorba de ceva imprevizibil, se găsesc mereu soluţii (accident, soluţie – stai acasă; cutremur, soluţie – ieşi afară; cade liftul, soluţie – nu iei liftul etc.). În fine, într-un procent insignifiant nu se specifică maniera de sucombare, şi te pregăteşti – alergatul e perfect. Nu uita busola.
Cum spaima de moarte e direct proporţională cu trecerea timpului, ultimele două ore vor fi insuportabile, prin urmare e indicat să te sinucizi din start în ce mod vrei tu (eu nu vreau, pentru că nu mă văd în ipostază de mort, şi, dacă nu mă văd, nu există). O altă cale ar fi aşteptarea clipei fatale utilizînd un sfert de kilogram de cocaină amestecată cu lapte praf. Euforia şi regresia pînă la stadiul de nou-născut vor anihila moartea. Şi dacă, prin absurd, mi s-ar întîmpla şi mie ceva atît de improbabil, în ultima zi aş face lucruri care mă dezgustă, mă scot din minţi – în consecinţă, decesul va sosi ca o izbăvire. Deci, aş vedea două filme de Cristi Puiu (se scurg şase ore în mari chinuri), aş asculta manele cu Salam, aş vorbi două ceasuri c-un homosexual operat ce seamănă c-o femeie cu mustaţă, pedofilă, apoi c-un popă de rit vechi urmat de-un securist de rit nou, aş da o fugă pînă-n Ferentari petrecînd patru ore printre ţigani, cerşetori, ţărani şi cocoşaţi, plus o oră dus şi una-ntors, au mai rămas şase ore pe care le voi dilua ferm bînd o porcărie, gin, de exemplu, voma succesivă îmi va crea mediul prielnic pentru a citi 73 de pagini ale unui autor motivaţional ce promite că voi fi fericit toată viaţa, apoi m-aş uita la o emisiune cu rune, paranormal şi-o înmormîntare, în ultimele zece minute bag din nou manele, la maximum, şi greaţa definitivă din final mă va ajuta să urc senin în barca lui Charon. Nu-i dau moneda.
Liliana COROBCA
Foto Liliana Corobca |© Alina Băisan
Într-o poveste aș vrea să fiu, frumoasă și cu happy end. Tocmai am oferit această șansă unui personaj de 87 de ani, tocmai l-am pus în fața ultimelor sale clipe. După ce toată viața lui a fost cum a fost, mi-am zis: hai să-i pun în față atâta fericire cât nu poate duce. Probabil că m-am gândit și la mine atunci, mi-am imaginat că așa aș vrea să-mi trăiesc și eu ultimele clipe. Altfel, cele 24 de ore se pot lungi și lăți cât o viață de om, încât sunt sigură că ele stau mereu în preajmă și adulmecă. Dar dacă e să judec realist și pragmatic, dacă aș afla cu exactitate când vor fi acele ore, m-aș grăbi spre o pădure, mi-aș căuta un loc printre copaci, aș întinde brațele în părți și aș aștepta cuminte să mă transform într-un copac. Cine, mângâind un arbore sau doar admirându-l, vede în el materia primă pentru cărțile noastre? Cine se gândește când își vede tipărit următorul volum genial câți copaci au fost sacrificați pentru asta? Așadar, mi se pare corect, după atâtea cărți scrise, să fiu și eu un copac. Am doar pretenția să fiu materie primă pentru cărți și povești mai bune decât cele scrise de mine, dacă se poate.
