Ultimele 24 de ore: Florin Iaru, Ruxandra Cesereanu și Ionuț Chiva

---

Florin IARU : Moartea, o iluzie

Nu știu cum s-ar putea desfășura ultimele 24 de ore din viața mea, de aceea, plusez și eu: ce fel de moarte? Cît să dureze? Mă chinuiesc sau crăp instantaneu? Ca să am toată ziua la dispoziție, presupun că vine la mine un înger bucălat și roșu-n obraji și-mi spune: “Stop joc, Florine, mîine îți cade un ghiveci în cap. Hai, fă ce ai de făcut și valea. Mîine vin să te iau cu creierii zdrobiți. Îți spun cinstit, nu e prea încurajator pentru mine, că n-o să mai putem discuta nimic. Pricepi?” Credeți că o să-l ascult? Credeți că mă voi împăca cu soarta și cu dușmanii? Că gîndurile pioase, luminoase și melancolice mă vor învălui blînd în lumina toamnei? Ei, aș! Primul lucru pe care o să-l fac va fi să deschid Google Maps și saitul Primăriei. Voi analiza toată ziulica traseele pe care obișnuiesc să le parcurg și voi bifa clădirile cu ghivece. Sau cele cu risc seismic. Voi merge numai pe mijlocul străzii, impasibil la înjurăturile șoferilor. Doar nu mi-e scris să mă calce o mașină, nu? Aș putea să beau otravă sau să joc ruleta rusească cu cinci gloanțe pe țeavă și m-aș putea îmbogăți instantaneu. Sau aș merge în periferia neagră și aș accepta o luptă cu cuțitele, pe viață și pe moarte. E simplu cînd știi ce se întîmplă și, mai ales, cum să păcălești destinul. Pentru că, aruncînd cu aroganță niște cuvinte imprudente, îngerașul mi-a oferit cea mai bună armă împotriva morții. E suficient să belești ochii. Moartea e o iluzie, nimeni nu a văzut-o, deci nu există.

Așa că, după ce mă umplu de bani, îmi pot plăti datoriile. De acum, numai cerul e limita. Am păcălit destinul arogant. Așa că mă pot întoarce acasă și, pe la trei dimineața, adorm cu sentimentul datoriei împlinite. Hm, dar, înainte de a închide ochii, mai măsor o dată dormitorul. Nici un ghiveci, nici un pericol. Adorm și visez. Și visez cum, pe Maria Rosetti, o jună dezbrăcată pînă la brîu, cu niște sîni divini, îmi face semn: “Urcă, frumosule!” Mă uit în jur. Despre mine e vorba? Dau să deschid poarta clădirii. Exact atunci (în vis, subliniez) îmi cade în cap ghiveciul fatal. “Ți-am spus eu?”, mai apuc să aud.

---

Ruxandra CESEREANU

Sper să nu aducă vreun deochi răspunsul meu, nici nu știu întru totul dacă se cuvine să răspund la așa ceva, să vorbesc despre. Totuși, iată că încep acest răspuns, întrucât mă tulbură provocarea lansată. Și ce va fi va fi. Dacă aș mai avea doar o zi trăit, ea ar fi una petrecută cu perechea mea, cu bărbatul meu Corin. Nu știu dacă aș putea trăi intens fiecare secundă sau fiecare minut, dar fiecare oră cu siguranță ar avea staza ei aparte, puterea ei de reverberare. Aș putea fi în apartamentul nostru de bloc, de la Cluj, cu vedere deasupra orașului, mai ales asupra parcului și asupra cartierului Grigorescu unde am copilărit și unde am locuit până la cei 21 de ani când m-am măritat. Ultimele etaje ale blocului meu din copilărie se zăresc, de altfel, din blocul Semilună (așa e poreclit) unde locuiesc acum, așa încât e ca și cum mi-aș putea zări statornic viața de odinioară, de fetiță, adolescentă și tânără femeie printr-un binoclu al melancoliei provocate de maturitatea de acum, vegheată, uneori, de corbii care se sălășluiesc pe acoperișul blocului Semilună. Dar ultima zi ar putea fi și pe o insulă grecească - mică, izolată, neturistică (în măsura posibilităților) -, într-un sat departe de lumea dezlănțuită, într-o căsuță lângă mare, cu terasă rustică de lemn și bougainvillea. Sau într-o căsuță ridicată pe o stâncărie deasupra mării. Mă consider o grecoaică prin adopțiune, verile mele sunt grecești de mai bine de douăzeci de ani (alături de Corin) și aceasta este o zonă pe care o consider lăuntrică inclusiv pentru dispariția mea, cândva, când fi-va să fie. Nu văd un alt final decât alături de perechea mea, până la capăt, cu tot ce înseamnă asta: corp lângă corp, creier lângă creier, inimă lângă inimă (chiar dacă sună desuet foarte). Desigur, mai există ceva aici, o făgăduială pe care am făcut-o în tinerețe, când aș fi vrut să am parte de o ucenicie șamanică îndelungată și îndepărtată de locul unde m-am născut și unde trăiesc acum. Iar acea făgăduială de odinioară era legată de un dans în fața morții, de faptul că voi încerca să dansez ceva în fața morții. Nu aș fi dăruitoare în acel dans, nici ispititoare, nici risipitoare, nici zeflemitoare, ci zidită în războinicie. Dar toate acestea sunt cuvinte, iar ce va fi atunci voi afla și voi vedea la timpul potrivit (sau nepotrivit).

---

Ionuț CHIVA

1. Din condiția mea de ateu nemilitant sunt poate mai apropiat de animal decît sunt frații mei credincioși, care, nu au ce face cu asta, trebuie să creadă că peste ei a fost suflat Duhul Sfînt sau așa ceva și peste restul vietăților - nu.
2. Din acest punct de vedere, moartea mea ar trebui să fie mai apropiată de moartea vulpilor pe care le văd călcate de mașină dimineața cînd tai pădurea spre muncă decît de a fraților credincioși.
3. Pentru că îmi explic lucrurile acestei lumi mai degrabă prin etologie decît prin filosofie, prin mecanica instinctelor și recurența reacțiilor, nu prin aripa spiritului și nobilele sentimente, nu doar moartea, dar și viața mea va fi semănat mai degrabă cu a surorii vulpică de pe marginea drumului decît cu a fratelui credincios.

În aceste condiții – cum și-ar petrece o vulpe ultimele 24 de ore din viață, dacă ar ști că acestea sunt ultimele 24 de ore din viață?

Exact la fel ca pe oricare alte 24 de ore din căcatul de nervi rupți, suferință meschină și ennui prost care e viața dacă e să o luăm, așa, la modul gros, privind-o de sus.

Tot astfel, m-aș învîrti prin casă scărpinîndu-mă nervos pe coaste, m-aș uita pe net și mi-ar fi rușine mie de rușinea lor, după care m-ar lua mila de cum suntem de proști pe lume.
Seara aș lipi leucoplast peste ceasul de pe monitor și m-aș apuca de băut, gîndindu-mă poate la acele splendide versuri găsite pe net ca fiind ale abjectului turnător care a fost Caraion (un om poate că mai chinuit decît am visat eu urît vreodată) și care mi se par splendide doar în măsura în care sunt cu adevărat ale lui, acele versuri pe care mi le amintesc atît de aproximativ:

Orașul părea un testicul secționat.
Ziua era de căcat.