
|© Mihai Surdu
În rubrica sa
Whateverest (intitulată așa în cinstea documentarului realizat de Kristoffer Borgli), Bogdan Coșa abordează teme conexe literaturii. Puse împreună, aceste episoade aduc în fața cititorilor un fals jurnal al tânărului scriitor român contemporan, cu frământările și micile lui reușite.
EPISODUL 11: POVESTEA NUMELOR
În clasa întâi, cel care știa să scrie și să citească mai bine avea dreptul să o fugărească în pauză pe cea mai isteață colegă, care abia aștepta să-l provoace. Al doilea la învățătură se putea bulgări cu omoloaga lui... ș.a.m.d. Ne spuneam pe numele mic. Universul era safe, limitele erau clare.
Degeaba îmi plăcea mie de Ionela, care era mai zveltă și mai amuzantă – locuia în același cartier, așa că mergeam uneori împreună acasă –, codurile nescrise mă obligau să-i ofer mărțișoare Larisei, cu care stăteam în bancă și alături de care jucam în scenetele pentru părinți roluri complementare.
Când am trecut într-a cincea, n-a durat mult și am înțeles că nu trebuia să fac niciun efort; sistemul era cu susul în jos, cu cât erai mai loază, mai turbulent, cu atât aveai mai multe șanse la una din frumoasele extraterestre; dar n-am fost singurul care s-a prins; notele băieților au scăzut într-atât că n-a mai rămas niciun premiant. Profesorii ne strigau pe numele de familie, noi între noi ne strigam pe numele de familie.
Anul următor, pentru că mediile, în unele cazuri, n-ar mai fi avut unde să scadă, jocul s-a mai dat o dată peste cap și au început violențele. Numele au devenit porecle. Se căuta masculul alfa.
Alianțele s-au format, firește, în funcție de clasele de proveniență. (Ajunși la sfârșitul ciclului primar, toți elevii de a patra au fost testați la materiile de bază. Cei mai buni 25 au fost adunați într-o clasă de elită. Din A, am fost singurul selectat; nici măcar Larisa, care luase mereu premiul întâi în defavoarea mea, nu îndeplinise condițiile.) Apoi s-au mai cernut o dată în baza cartierelor. (Nici aici nu stăteam grozav, în mahalaua mea mai locuia o singură colegă și, la graniță, un tip care se dezicea de noi pe motiv că am fi fost țigani.)

|© Mihai Surdu
Prin nu știu ce ghinion, metoda de definire a ierarhiei se distilase în felul următor: cel care reușea să mă umilească cel mai tare era șeful. De exemplu, un oarecare C., bogătanul clasei, se întorcea spre mine și mima că-mi ia beregata; apoi alții îi copiau gestul și rânjeau din bănci diferite.
Pumni în coaste, piedici, dupace, lovituri la buchet, haine cu urme de bocanci, pline de praf sau noroi, cărți și caiete cu urme de bocanci, obiecte personale zburând pe geam sau aruncate la gunoi.
Nu știu când am început să plâng. Cert e că frecvența și intensitatea asalturilor crescuseră într-atât încât nu reușeam să-mi refac stâlpii psihici de la o repriză la alta; de fiecare dată când eram încolțit intram într-o stare de letargie; lacrimile îmi curgeau mute pe obraji, fără să simt nimic, fără să mai aud; ca sclavii trimiși în Americi – legendele lor spuneau că oamenii albi îi scot în larg să-i mănânce; astfel, creierul unora, odată urcați pe vapor, intra pe modul autosave ca să-i absolve de suferință.
Uneori se opreau, li se făcea milă; alteori intra o profesoară sau îi opreau fetele, sătule de dovezile lor de eroism; dar întotdeauna se întorceau parcă și mai sadici. Poreclele, tot mai sinistre.
Dacă aud că ai luat bătaie, te bat și eu, zicea tata.
Dacă dai în cineva, dacă bate la ușă cineva și-mi cere socoteală că te-ai bătut –
Eram blocat, n-aveam voie să lovesc pe nimeni și nici să spun cuiva că sunt agresat. Dacă nu aș fi intrat pe pilot automat, probabil aș fi cedat, aș fi intrat în clasă cu un ciocan.

|© Mihai Surdu
În fine, în prima zi de liceu, câțiva elevi mai mari au făcut un raid, au ridicat în picioare toate clasele de boboci; când au intrat să ne spună cum stă treaba, am rămas pe scaun.
Nu, chestia asta nu putea să se repete, mi-am zis. Altfel, la ce mai plecasem din orașul natal?
Tu de ce nu te ridici?
Clocoteam când s-a apropiat de mine, dar s-a prins, a fost ceva la nivel tehnic, animalul din mine a surclasat animalul din el. Dacă mă ridicam, o făceam cu tot cu scaun; tata îmi zisese că n-o să vină la ședințe, să mă descurc, așa că acum puteam să mă apăr.
Auzi, puștiule, tu de unde vii de ești așa șmecher?
S-a repliat.
I-am zis, a dat din cap gânditor, apoi m-a privit încă o dată ca și când și-ar fi pus în gând să mă țină minte.
Dacă se ia cineva de tine, să mă cauți.
Habar n-am ce s-a-ntâmplat cu acoliții lui, în clipele alea se albise totul în jur, nu rămăseserăm decât noi doi pe puntea de îmbarcare spre Americi.
Afară, la țigară, gestul meu de sfidare a fost subiectul zilei; lumea, pentru că încă nu ne știam după nume și pentru că purtam un tricou cu R. Carlos (alb, juca la Real Madrid), așa m-a strigat mai departe, Carlos.

|© Mihai Surdu
Am rămas Carlos până am terminat facultatea și m-am mutat în București. Aici, hotărând să public cu numele din buletin, a fost de parcă l-aș fi dezinfectat.
E inutil să spun că nu m-am transformat într-un legiuitor, că n-am căutat niciodată să mă răzbun.
Pentru că încă mă tem să nu se reverse asupra unei situații reale, fac constant exerciții de drenare a furiei.
În rest, dacă citești asta și ai copii, asigură-te că nu sunt într-o situație similară; încearcă să afli dacă nu cumva sunt ei agresorii – fă-o temeinic, ai putea scuti un suflet de foarte multă mizerie.