Suntem pe o graniță între două lumi

Cum ai descrie ce se întâmplă în acest moment în poezia „tânără” din România? În cadrul
clubului de lectură Institutul Blecher ai invitat de-a lungul anilor mulți scriitori tineri, ai dialogat cu ei, i-ai citit. Ce referințe își iau când scriu și citesc? Ce-și doresc scriitorii de la propriul scris?

Cred că e o perioadă de modificări în felul în care e percepută literatura și, prin urmare, și în privința producerii ei. Aceste schimbări urmăresc îndeaproape toate transformările lumii noastre – de ordin tehnologic, în primul rând, dar nu numai. Sunt și o groază de lucruri de ordin social și politic ce afectează lumea globalizată (pe care noi am cunoscut-o, sau ne-am atașat la ea cu o anumită întârziere față de alții). Chiar cred că suntem pe o graniță între două lumi – eu cel puțin sunt cu un picior în lumea lui Gutenberg și cu celălalt în noua realitate digitală și multimedia, cei cu zece-cincisprezece ani mai tineri decât mine e posibil să fi și trecut această frontieră, dat fiind că au crescut cu toate „cuceririle” astea tehnologice. Încă mi-e destul de greu să intuiesc unele lucruri sau direcții potențiale în care literatura o va apuca, așa că fac ce-am făcut mereu: îmi urmăresc interesele și toate lucrurile presante pe care le am de exprimat fără a mă simți obligat să mă înscriu într-un trend sau într-o mișcare generală – pentru scrisul meu e cel mai sănătos așa, cu toate că atitudinea asta se poate dovedi perdantă în anumite circumstanțe.

Este suficient pentru aceștia să citească poezii în traducere, pe lângă literatura locală, sau cea mai firească opțiune este de a locui în mijlocul unei comunități literare din altă țară, de a interacționa direct cu scriitori din alte culturi, de a se dezrădăcina pentru o perioadă?

Depinde de personalitatea fiecăruia, de atașamentele și de obsesiile lui sau ale ei. Nu e nici o rețetă și niciun răspuns care să poată fi generalizate. Pe unii îi ajută contactul ăsta direct, frontal cu spații culturale și lingvistice diferite, pe alții îi demoralizează sau îi închide în ei. Ceea ce poate fi foarte benefic pentru un scriitor care nu e în primul rând preocupat de „publicul-țintă” sau de măgulirea (care știm ce fel de compromisuri ieftine presupune) a celor care se pot îndrepta spre ceea ce face un ins preocupat de munca asta a lui cu limbajul și cu un sine plin de contradicții. Ceva-mi spune că așa a fost mereu și că asta nu se va schimba sub presiunea și accelerația crescută a timpurilor pe care le traversăm.

Ai părăsi pentru o perioadă destul de lungă România? Fie ca exercițiu al tău cu propriul scris, fie ca un exercițiu de recontextualizare a tot ceea ce te-a definit până acum?

Nu, doar pentru perioade scurte, de cel mult o lună-două. Guri de aer și repoziționări necesare, dar nu imersiuni care să mă înstrăineze de limba în care scriu și de tot ceea ce iau de partea mea în locul pe care-l numesc casă.

Ești familiarizat și cu tendințele poetice din țări ca Austria sau Germania, cu literatura tânără și dinamica destul de imprevizibilă a publicului. Care sunt caracteristicile publicului din aceste țări din câte ai observat tu, ce-și dorește acest public de la autori, fie ei internaționali sau locali?

E greu de făcut o asemenea analiză în doar câteva rânduri – spațiul germanofon e un continent dacă ne gândim la spiritualitate, la tradiție și la varietatea temelor și a explorărilor artistice din țările despre care vorbim. Or, să afirmi că știi în intimitate ce se întâmplă într-un areal cu asemenea disponibilități e o trufie. (Țin totuși să subliniez că dintre țările europene, Germania și Austria au cel mai mare număr de programe de rezidențe și burse pentru scriitori și artiști străini, fiindcă ei au înțeles cât le poate aduce un atare influx de vitalitate și cu ce se pot alege pe termen mai lung din genul acesta de ospitalitate productivă. E o situație win-win pe care astăzi britanicii sau francezii – ca să mă refer la celelalte două mari state ale Occidentului european – mai degrabă o ignoră.)

În ultimii ani au apărut traduceri de poezie sau proză românească în limba germană (tu, Dan Coman, Teodor Dună, Liliana Corobca, Daniel Bănulescu, Nora Iuga etc.). Dacă la un moment dat se spunea că spațiul german își dorește să citească autori români în a căror operă să se regăsească referințe despre perioada comunismului și tranziției, ce aduce poezia în plus, mai ales cea care ontologic n-are nimic de-a face cu problematizări politice?

Vreau să cred că s-a depășit momentul în care se aștepta de la noi să venim cu narațiuni sau un tip de literatură care să abunde în referințe la perioada comunistă. E un lucru pe care am ținut să-l subliniez și la ultima lectură pe care am avut-o, în primăvară, la Viena. Au trecut, totuși, mai bine de 27 de ani de la năruirea acelei lumi – sigur că ecourile ei se mai fac simțite și astăzi, dar totuși nu te poți aștepta ca niște autori de 30 și ceva de ani, hai 40 de ani să scrie la nesfârșit despre amintirile din timpul Războiului Rece. Sunt cu totul alte lucruri care ne preocupă, alte subiecte presante și orizontul de așteptare cred că s-a mai schimbat și în Germania, Austria sau Elveția. Într-un anumit sens, e ca și cum la 1900 s-ar fi făcut în continuare o literatură concentrată pe epoca glorioasă a formării statelor naționale. Literatura făcută azi are de răspuns unor altfel de provocări. Și da, ele au uneori o pronunțată componentă politică (sau, în orice caz, angajată, într-un sens foarte personal și subiectiv). E, de aceea, nu doar demodat, dar și destul de neserios să o tot ținem cu moștenirea comunistă, Good Bye, Lenin! și alte obsesii asemănătoare, care au fost realmente defrișate într-un sfert de secol de literatură, arte și film.


În 2012 ți-a apărut antologia bilingvă (română-germană) Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen/ Și vom lăsa mașinile să plângă în locul nostru, Edition Korrespondenzen, Viena, în traducerea lui Georg Aescht. Sunt 60 de poeme selectate din Păpușarul, Circul domestic, Un anotimp în Berceni și Cobalt. La acea vreme, spuneai că nu știi mai nimic despre lumea în care urma să apară volumul, despre un „public cu o hartă afectivă sau cu o diagramă existențială semnificativ diferite, ca să nu mai vorbim de backgroundul istoric sau cultural”. Ce surprize plăcute sau neașteptate ai avut ulterior, la lecturi sau la întâlnirile cu cititorii acesteia?

E greu de spus. Am întâlnit, mai cu seamă în Austria, unde am petrecut ceva mai mult timp, tot felul de oameni interesați de experiența poetică pe care o propuneam. Cred că am câștigat câțiva cititori prin lecturile și participarea mea la evenimente în care am intrat în contact cu unele dintre cele mai vii și mai interesante personalități și tendințe ale momentului. Sunt cumva dezamăgit că nu am avut parte la niciuna dintre aceste întâlniri de un refuz decis, de o critică necruțătoare care mi-ar fi permis să intru în polemici înverșunate, dar poate că nici nu era cazul. Poate că politețea e înțeleasă diferit în România față de țările din spațiul germanofon. Dar sigur că nu e doar atât. Lucrurile astea funcționează întotdeauna pe mai multe nivele, pe unele dintre ele chiar nu ai cum să le accesezi decât dacă ești deprins cu viziunea și mizele din locuri unde eu, deși am călătorit mult și am fost tradus în vreo 20 de limbi, nu pot spune că am făcut mai mult decât să patinez pe niște suprafețe aparent binevoitoare și imperturbabile.

Interviu de Andra Rotaru

---

Claudiu Komartin (n. 1983, București) a debutat cu volumul de poezie Păpușarul și alte insomnii (2003, 2007), urmat de Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009, 2010), cobalt (2013), Dezmembrați (2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) și antologia, cuprinzând poeme noi și inedite, Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (2017). Este, de asemenea, autorul a două texte în colaborare după care au fost montate spectacole de teatru (2008, 2010), coautor, împreună cu Radu Vancu, a trei antologii de poezie contemporană (2011, 2012, 2013), editor a peste 80 de volume și traducător a nouă cărți din franceză și engleză. Cărțile sale au apărut în traducere în Austria (2012), Serbia (2015) și Turcia (2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei Poesis internațional.