Răzvan Țupa: „Eu nu cred în nimic literar”

În filmul „Poezia. Puterea” (2009), Răzvan Țupa îi intervieva pe scriitori despre puterile poeziei, lucru deloc ușor de exprimat de tinerii scriitori de atunci. După cum spune Răzvan: „cred că a fost ultima dată când am avut impresia că există ceva împreună în povestea respectivă.”

Ai susținut mai multe lecturi, atât în Europa cât și în Statele Unite. Cum ți s-a părut publicul, e diferit de la un continent la altul?

Nu doar între Europa și Statele Unite am resimțit ca diferit publicul, dar și între un oraș și altul. Dar cred că asta ține foarte mult și de oamenii cărora li te adresezi în fiecare oraș. În New York am avut surpriza să vină cineva la mine și să îmi povestească după lectură de lucrurile pe care i le-au amintit poemele mele despre propria sa familie. Cum poemele mele sunt destul de mult orientate spre limbaj, i-am spus cât mă miră lucrul acesta pentru că de obicei legăm interacțiunile din familie de structuri narative.

Asta s-ar fi putut întâmpla mai greu în România sau chiar în Europa. Aici, fie că am citit în Vest sau în Est, abordarea era legată mai degrabă de dimensiunea literară a lucrurilor pe care le citeam, în timp ce în Israel ori în State se trecea foarte repede la o lectură personală, care fie făcea apel la detaliile biografice ale cititorului, fie căuta să integreze textul în viziunile sociale legate de zona geografică ori istorică în care a fost scris.

Șocul meu permanent este că întâlnesc de foarte multe ori scriitori din alte limbi cu care am mai multe de vorbit decât cu mulți din România. Dar nici eu nu sunt cea mai comunicativă persoană, trebuie să recunosc.

În 2011 ai participat la evenimentul “New Romanian Scene: Poetry”, prima parte a proiectului “Crossroads of Literature”, organizat la librăria Himmelheber din Heidelberg. În cadrul evenimentului erau prezentate poezia, proza și fotografia din România și Republica Moldova, la mai mult de douăzeci de ani de la Revoluție. I-ai avut parteneri de discuții pe Ulf Stolterfoht și Gabriel H. Decuble. Care au fost principalele puncte de interes pentru publicul german?

Ulf e un autor destul de bine cunoscut, iar Gabriel e un vorbitor destoinic de germană. Cu Ulf am citit la prima lectură, în Edenkoben, unde publicul a fost ceva mai specializat. Cei care făceau drumul până la micul oraș dintre vii făceau în mod curent acest lucru pentru seri de lectură și plăteau un bilet destul de scump pentru a intra. În lectura din librărie am fost doar cu Gabriel, iar publicul a fost format mai mult din spectatori care aveau legătură cu România. Fie erau români stabiliți aici cu ani în urmă, ori tineri veniți la studii și scriitori de limbă germană. Așa se face că au fost interesați de lucruri destul de diferite.

Pe de o parte, publicul care nu avea o imagine legată de România încerca să înțeleagă care sunt reperele pe care le poate folosi pentru a plasa poezia noastră pe o hartă mentală. Pe de alta, spectatorii care știau ce vor să afle despre ce se mai întâmplă pe la noi. Ba de ce nu ne interesează Păunescu, ba de ce nu prezentăm poeți cu care au fost ei rude... din astea. Cred că m-am bazat mereu mai mult pe cei care nu știau nimic despre România. Asta și pentru că prefer să văd dacă e ceva interesant în ce vorbim pentru cineva care nu are niciun fel de ideea preconcepută despre subiect.

În 2009, realizai împreună cu Andrei Ruse filmul „Poezie. Puterea”. Ai dezvoltat și alte proiecte și idei în jurul acestuia.

Drept să îți spun, după ce l-am arătat la Berlin în Kulturbrauerai, nu am mai avut curaj să mă uit la el. Mi-a plăcut la acel moment să umblu cu camera după scriitori tineri și să montez ce a ieșit, să mă uit la Andrei cum face muzică și așa mai departe. Tot filmul e liber acum pe internet. Cred că mi-a trecut cheful de a face lucruri doar ca să văd dacă pot să le fac. Mi se pare că tocmai de la acest film au început să se reformuleze prioritățile pentru mine.
Acum parcă aș face altfel filmul acela. În orice caz, cine are chef să vadă cum se întâmplau acum aproape 10 ani lecturile și ce aveau în minte cei care defilau pe la colocviile dedicate tinerilor autori are acolo tot materialul. Îmi amintesc o lectură pe care am început-o cu proiecția acelui film și timp de o oră au stat oameni înghesuiți în hol să zărească un pic din ce se întâmplă pe ecran. Cred că a fost ultima dată când am avut impresia că există ceva împreună în povestea respectivă. Dar asta nu e rău, pur și simplu e un punct în care mi s-a părut că se spărgea ideea de generație și cei care erau jenanți se vedeau aiurea, iar cei care erau interesați de ce făceau se auzeau distinct.

În 2013 ai participat alături de alți scriitori români la un eveniment care aducea în discuție trei aspecte ale poeziei contemporane: noua nostalgie, reconfigurarea traumei și evoluţii ale coerenţei, în cadrul evenimentului „ROformularea puterii”, desfășurat la Literaturwerkstatt Berlin.

E o lectură pe care am tot repetat-o la Berlin. A început în 2009 cu Lunga noapte a poeziei româneşti, când am fost acolo cu Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Constantin Acosmei, Ioana Nicolaie, Rita Chirian, Ștefan Manasia, Gabi Eftimie,Vlad Moldovan, V. Leac şi Andrei Ruse. Cu toate că la început s-au cam speriat de programul de 5 ore cu poezie și muzică, cei de la Lyrikline au văzut după primul eveniment că ideea noastră de petrecere de poezie funcționează. Așa că ne-au chemat de încă două ori (în 2012 și în 2016). Prima lectură a fost o colaborare pe care Andreea Dincă, pe atunci la ICR Berlin a pus-o pe picioare cu Literaturwerkstatt, vecinii celor de la Lyrikline în clădirea din clădirea berlineză. La ultima lectură, deja erau spectatori care au venit la noi după eveniment să ne întrebe de ce nu durează mai mult. Și asta după trei ore de lectură și muzici electronice aduse de Bandesnaci.

Poemele tale au fost traduse în limba germană de Eva Wemme. Care sunt principalele probleme cu care se confruntă poeții români atunci când își caută un traducător din limba română în germană?

Prima dată când am fost la lecturile berlineze știu că venise Eva cu Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie. Era un pic de stres înaintea evenimentului și mi s-a părut așa de relaxată toată discuția. Îmi amintesc și acum o scară de metal circulară pe care abia atunci o vedeam prima oară cu toate că trecusem de multe ori pe lângă ea.

Nu știu deloc limba germană așa că habar nu am cu ce probleme se confruntă un autor care caută traducător. Eu am avut norocul să cunosc la fiecare lectură în Berlin, alți traducători. Eva nu doar traduce, ci și coordonează grupuri de studenți care traduc în limba germană. Cum lecturile pe care le-am avut acolo au fost mai ales de poezie, s-au legat multe discuții cu traducătorii. Anul trecut a fost destul de spectaculos să citească și cei care au tradus, și autorii și povestea problemelor legate de transpunerea poemelor românești în germană a fost inclusă în dialogurile din timpul petrecerii de pe scenă.

Dacă mâine ai fi anunțat că urmează să îți apară un volum de poezie în Germania, ce așteptări ai avea, cum crezi că ți-ar influența traseul literar?

Eu nu cred în nimic literar. Cu atât mai puțin în traseu. Dar, din nou, e doar perspectiva mea. Poate și pentru că mă interesează poezia și nu variantele literare pentru școală. E adevărat că lucrând cu elevi pentru atelierele de scris din ultimii ani am descoperit că majoritatea celor care vin din urmă își datorează pasiunea pentru scris unui porfesor din liceu. Dar întotdeauna este vorba despre profesori care au depășit cu mult limitele impuse de programele școlare.

Eu sunt mai în vârstă, așa că nu mă întreb prea mult cum mi-ar influența mie nu știu ce apariția volumului în germană. Mă interesează mai mult cum i-ar putea influența poezia pe care o scriu eu pe cei care citesc în germană.
Fără asta aș fi și eu doar cineva care se preface că are treabă prin zona literară. Și asta ar durea.