Ultimele 24 de ore: Ruxandra Novac, Dan Sociu și Elena Vlădăreanu

---

Ruxandra NOVAC

Poate fiindcă mi s-a părut tot timpul 37 o vîrstă ciudată, sau poate de la toamnă, sau poate de la chimia interioară, cred că sînt mai pregătită decît de obicei pentru întrebarea asta.

Cred că în varianta bună aş face oricum exact ce îmi place mai mult, un drum de cîteva ore cu maşina, indiferent dacă aş fi în saarland ca acum sau în nordamerica să zicem, mi-aş lua ipodul şi aş merge poate pînă la ocean, la mare. Nu ar fi nimic special faţă de altă dată, aş fi doar puţin mai atentă decît de obicei cred la autostradă, apoi tactil, la suprafeţele pe care le ating în maşină, dar mai ales la lucrurile naturale, la plante şi la chestii meteo, iar după asta, în momentul în care s-ar apropia aş încerca să o fac sweet, m-aş opri undeva şi apoi ca în terapia schulz, cu imagini calde, îndepărtate, foarte exacte, eu în indonezia la kuta în marea plină de peturi şi lemne la flux cu o femeie de vîrstă incertă rîzînd şi protejîndu-ne una pe alta de debris, sau la haute-sure aruncînd pietre în lacul îngheţat într-o seară de iarnă, sau dimpotrivă vara pe stradă spre supermarket într-un soare imens, sau în zeeland în 2007 trecînd prin port printre containerele colorate cu maersk, evergreen etc. care atunci mi s-a părut că de fapt conţin lumea din-afara-oamenilor şi o duc mai departe. Dacă mi s-ar face frică aş lua ceva care să amortizeze, habar n-am, alcool, medicamente, dar foarte puţin, aş vrea să fiu atentă/semiatentă pînă la sfîrşit, doar cît să le las să se poată derula fluid în creier.
Desigur există şi varianta mai rea, în care eşti legat de un pat în spital şi încerci să nu îţi pierzi controlul şi să nu faci prea mult fuss în jur şi atunci în subvarianta bună totul e chirurgical şi net şi cineva necunoscut te mîngîie pe mînă cînd îţi pune oxigenul, îţi vorbeşte puţin cum a învăţat la cursul de asistenţi (dar asta numai dacă se întîmplă să fii într-un loc bun, repartizat la cineva bun), iar în cea mai absolut rea eşti acasă, cu familia aşteptînd să înceteze funcţiile fiziologice şi să facă odată ceea ce au de făcut (asta e destul de puţin probabil totuşi, am făcut şi vom face tot posibilul să evităm), sau devenit semianimalic, în durere, cu celulele creierului corupte şi fără să îţi poţi păstra atenţia, dar întrebarea nu era despre asta, ci despre partea de sweetness cred, şi oricum poate vom avea foarte mult noroc în asta şi chiar va fi ea.

---

Dan SOCIU

Știu cum o să fie ultimele momente, le-am văzut, restul zilei nu, dar e ușor de dedus. Am văzut clar, a apărut la intrarea în chilie bestia și i-am zis – ai venit. Restul pot să deduc, nu e greu. E un deșert, probabil în Turcia, că e mai aproape de București. Sînt aproape sigur că o să vreau să fiu aproape de București, chiar și așa total detașat de orice cum o să fiu. Și dacă te iluminezi rămîi cum ești într-o oarecare măsură. Mă trezesc odată cu soarele, mă simt foarte bine, ca în fiecare zi. Sînt meteosensibil extrem, dacă e o zi însorită, sînt fericit, dacă e altfel, melancolic. E 1 sau 0. Nu ține de nimic altceva din ce mi se întîmplă în viață, în afară bineînțeles de starea sănătății generale. Poate doar unele vise mă fac și mai fericit cînd mă trezesc. Dar starea sănătății e bună, mănînc puțin și sănătos, stau la soare, mă mișc, n-am niciun stres. Mă trezesc deci și ies din chilie, e undeva sus în stîncă. Mai sînt locuri de-astea în Turcia, o să fie și atunci. Cred că mă trezesc vorbind, direct. Vorbesc mult singur, cum altfel. Mă trezesc și zic hai să mănînc ceva, da, hai mănîncă ceva. Nu știu ce mănînc, lăcuste? Cu miere sălbatică, buruieni, rădăcini. Ce se mănîncă pe acolo. Mănînc o lăcustă și vorbesc despre asta, spun numai banalități. Anii iluminării sînt departe în urmă, nu mai e nevoie de înțelegeri adînci, le-am avut. Am avut și viziunile și puterile, nu mă mai pasionează. Acum doar mă întind la soare, uneori vin turiștii, curioșii, pelerinii, mă ascund. Dar vin rar, n-au mai venit de mult, s-au săturat să nu mă mai găsească. E cald și bine, mă întind la soare, mă duc după niște lăcuste, știu un loc. Ziua trece repede, ca la bătrînețe, se face seara și stau în chilie. Mi-aduc aminte deodată de momentul ăsta de acum. Cîinele meu Filou e în pat, la picioare, mîrîie la ceva nevăzut. Țin laptopul în poală, se aud ciorile din Cișmigiu. Amintirea dispare. Apare bestia. Pînă acum nu m-au atacat, dar am chemat-o, nu eu, era momentul. Ai venit, intră.

---

Elena VLĂDĂREANU

Uneori sunt tare anxioasă și numai de exerciții din astea nu-mi arde. Dar probabil că și dacă aș fi super zen tot timpul, cu super bani, super stare, super casă, super mașină, super puteri tot m-ar pocni la un moment dat anxietatea: dar dacă...? Sunt o mare dezamăgire, în ultimele 24 de ore nu cred că aș citi, nici nu aș scrie, un film poate, eu știu, hai poate și o pagină-două (sau, mai știi, poate aș trage tare să termin Departe de trunchi, poate că n-aș muri liniștită să știu că n-am terminat-o). Dar numai dacă mi-ar rămâne timp după lucrurile importante. Aș învârti-o pe A. mult-mult, așa cum îi place, aș ajuta-o să facă tumba și aș face-o să râdă, să iau cu mine râsul ăla mic, ca un clinchet. Aș pune-o pe E. în fața unui pian și aș implora-o să cânte de o mie de ori Cântecul gamei, să iau cu mine imaginea aia după care mă topesc, mânuța ei mică fugind pe clape. Deci da, nu aș face artisticăreli, aș sta cu fetele, cu R. și cu mâții, aș vorbi cu prietenii și cu ai mei, mi-aș plânge de milă, aș mânca paste cu pesto și tort de ciocolată și fructe, poate un pahar de vin. De sex sigur nu aș avea chef, aș sta ghemuită în pat cu dinții clănțănind și, mai mult ca sigur, nu aș aștepta să se scurgă cele 24 de ore până la ultima picătură și aș găsi eu un short cut. Dar dacă... cele 24 de ore ar fi un fals sau un test și m-aș păcăli ca fraiera? În fine, acest exercițiu de imaginație m-a întristat teribil și sper să nu-l mai fac vreodată și nici altcineva să nu mai fie pus în situația să-l facă. Puteam să refuz dacă aș fi citit cu atenție, dar nu am citit și era prea târziu acum, că nu-mi place să încurc oamenii.