|© Mihai Surdu
În ianuarie 2014, când am împlinit 25 de ani, un prieten a întrebat-o pe partenera mea – care m-a întrebat pe mine, evident – ce carte mi-ar plăcea să primesc în dar,
Turnul, de Uwe Tellkamp, sau Singur în Berlin, de Hans Fallada, ambele apărute relativ de curând în traducere românească. După un nou rând de mesaje, la petrecerea la care, în fine, acest amic nu a mai putut ajunge, partenera lui de pe atunci mi-a întins-o frumos împachetată pe prima. (
Turnul e un
doorstopper veritabil, drept pentru care restul serii am stivuit cărțile și celelalte atenții primite deasupra.)
Cu trei săptămâni în urmă, înainte să plec din țară, am trecut pe la biblioteca din cartier; așteptând să returnez cărțile împrumutate peste vară, mi-a sărit în ochi celălalt volum propus de amicul meu cu ani în urmă – tot o cărămidă. L-am luat, cu rugămintea să-mi fie prelungită data restituirii în avans; acasă am dezgropat și
Turnul, l-am șters de praf și le-am aruncat împreună în același geamantan deșelat.
Cazat și despachetat, după o raită la supermarket, am început cu cel împrumutat, gândindu-mă să-l trimit înapoi cât mai curând. (Despre Uwe Tellkamp, data viitoare.) M-a ținut patru zile.
Singur în Berlin e un roman cât o tetralogie; împărțit în patru secvențe de însuși autorul lor, astăzi n-ar fi mirat pe nimeni apariția lui în volume distincte, la distanță de un mare târg de carte unul de celălalt, pentru impact maximal.
Personal, chiar l-aș fi preferat astfel, în volume separate, cu impact maximal, e unicul lucru pe care l-aș fi schimbat dacă ar fi fost cazul să iau o decizie în privința lui ca editor. Hans Fallada spune o mare splendidă poveste, cea a rezistenței omului obișnuit în fața totalitarismului; o familie de muncitori rămâne fără unicul lor fiu, căzut pe front la scurt timp după logodnă; evenimentul provoacă o revelație în viața celor doi soți stăini până atunci unul de altul, orășeni departe de forfota orașului, membri de circumstanță în organizațiile național-socialiste ale muncitorilor, planul lor de combatere a îndoctrinării ridicându-le viața îngustă și măruntă, dusă până atunci ca pe o sarcină de îndeplinit, la rang de artă, angrenându-i involuntar în lupta contra sistemului pe vecinii, colegii și puținele rude cu care interacționează, pe toți cei cu care interacționează, până în interiorul Gestapo-ului; însă fiecare din cele patru părți vorbește despre o vârstă diferită a fenomenului: 1) revolta; 2) tenacitatea; 3) riscurile; 4) consecințele. Sunt patru cărți încheiate la toți nasturii, perfect valide, formând împreună istoria unei familii, a unui imobil, a unui cartier și nu în ultimul rând a unei națiuni, Germania lui Hitler – poate cea mai dificilă, mai crudă și mai absurdă întâmplare din istoria recentă. Ar fi meritat prezentată de către editori ca Tetralogia Berlineză (vezi Tetralogia Napoletană, Elena Ferrante).
|© Editura Polirom
Aud adesea întrebarea asta, la ce bună ficțiunea? Dincolo de argumentele estetice, citit,
Singur în Berlin ar putea constitui un răspuns în sine; ba mai mult, am încredere că inteligența construcției și puterea poveștii i-ar putea converti pe cei care se îndoiesc, în general, în privința importanței literaturii pentru societate. (Romanul e o forță – a culturii, haha – un fluviu în care, odată intrat, e imposibil să înoți contra curenților narativi.)
Date fiind condițiile politice actuale, luarea la cunoștință a unui demers artistic ca cel despre care vorbim ar putea produce revirimentul mult așteptat, dar pentru că însăși elitele emergente sunt cele care întreabă la ce bună ficțiunea, trezirea n-are cum să se producă (cine să rostogolească bulgărele de zăpadă?); în fond, romanul lui Hans Fallada este o parabolă, ficțiune doar cu numele, tehnic; e mai degrabă un îndemn la precauție extrem de atent orchestrat – nu ca un duș rece, cum l-ar compila orice cap-sec, nu
un manifest, ci una din campaniile independente de crowdfunding pentru o cauză umanitară, să zicem, o cauză care n-a fost înțeleasă la vremea ei și care riscă să nu fie înțeleasă nici astăzi, când dinții de fier ai naționalismului strălucesc din nou în toate colțurile lumii.
Pe lângă povestea înfiorătoare – care, excelent gândintă, nu îngrozește prin reproducerea detaliilor macabre ale interogatoriilor (Fallada nu e cap-sec), cât mai ales prin fragilitatea existenței aparent normale, prin expunerea pereților subțiri ai iluziilor întreținute de ignoranță și teroare, gata să se facă țăndări la cea mai mică urmă de sfidare și să dezlănțuie iadul ținut până atunci la distanță cu sacrificii uriașe – și eventualele beneficii ce ar decurge din integrarea ei de către un număr cât mai mare de oameni,
Singur în Berlin e un exemplu de excelență la nivel de
storytelling; abateri stilistice, devieri de plot, schimbări de ritm, întreruperi, totul e folosit cu discreție și doar în favoarea cursivității, a sentimentului de real.
O felicit pe traducătoarea Gabi Eftimie (e mare lucru atunci când poeții buni dau peste o carte pe măsura talentului lor) și, în încheiere, pentru că știm că n-o să ajungă la publicul larg, oricât de bună ar fi, mai zic doar că singura șansă a cărții ăsteia este să dea peste ea un producător HBO, Netflix sau Amazon – vezi
Povestea slujitoarei (adaptată după romanul omonim al lui Margaret Atwood).
