
Ionelia Cristea | Foto: © Ciprian Hord
Rumänische Ecke e locul în care, în fiecare vineri, puteți citi cele mai noi producții literare românești. Selecția are în vedere vocile contemporane esențiale, propunându-și să servească publicului larg drept scurtătură spre inima literaturii, iar editorilor străini în căutare de tinere talente, liant către scena nouă autohtonă.
Nume:
Ionelia Cristea
Data nașterii:
19 mai 1983
Locul nașterii:
București
Domiciliu actual:
București
Cărți publicate:
Noaptea de gardă (Cartea Românească, 2015)
Schimbarea
A trecut vineri pe la spital. M-a sunat și mi-a zis
Ieși puțin vreau să vorbim. Am trecut pe la secția 6 și am zis să te salut. Hai să ne vedem în curte. M-am dus. Pavilioanele de Psihiatrie, 17 la număr se întind pe o suprafață de 2 km în curtea spitalului. În fața pavilionului de Neurologie se află o clădire mai mică umbrită de câțiva arbuști, care se zărește prin ușa de sticlă transparentă de lângă oglinzi, înconjurată de câteva tufe de trandafiri, Pavilionul de Psihiatrie Infantilă. Acolo ne-am întâlnit. Pe Victor îl cunoșteam din anul I de rezidențiat, adică de aproape 8 ani. Lucrase la început într-un spital de stat, o perioadă în Germania și apoi în mediul privat. Când ne-am revăzut mi-a povestit cum viața lui e praf, că i s-a destrămat relația, că nu mai are job, bani și că s-a certat cu maică-sa, că e într-o pasă proastă dar că totuși îi place serialul Tabu, că ce chimie bună între soră și frate. Eu ce mai fac? Totul bine?
Da, zic eu.
Bine, bine? întreabă el cu subînțeles. Nu știu la ce se referă și nu îmi pasă. L-am ascultat cu atenție și după orele de post absolut, după ce era gata să mor astă toamnă de o boală necunoscută care mi-a trecut totuși de la sine, după practicile religioase îndelungate, după anxietățile și temerile mele legate de moarte m-am gândit că ar putea exista o altă realitate suprapusă peste certitudinile noastre. Mi-am amintit că nu pot mânca și bea nimic, de două săptămâni. Dezvolt o aversiune față de mâncare, mai ales de când lucrez foarte mult. Fără să vreau mi-au trecut prin cap imaginile cu Arsenie Boca - cum îi spunea unei fete din mărturiile înregistrate sonor - că o să moară iradiată într-un spital și că se va căsători cu un bețiv sau de femeia care înainta spre el cu lumânarea aprinsă în ploaie. Și brusc am înțeles rostul tuturor lucrurilor, scindarea care se petrecea în mine privindu-l pe el, simplitatea la care se reduce totul, păduricea de salcâmi și ierburi din fața mea, chioșcul și cofetăria, banca și umbra din dreptul ei.
Nimeni nu mă înțelege, mai adaugă el aprinzându-și o țigară.
Sunt cel mai bun psihiatru din lume pentru că am trecut prin toate acele stări pe care le simt pacienții și întotdeauna voi ști ce nevoi au ei și pe urmă m-a întrebat scurt dacă nu consider că e un bărbat frumos, carismatic de care m-aș putea îndrăgosti? Am zâmbit. Mi-a povestit cum la vârsta de 12 ani stând în pat a văzut în întunericul camerei o lumină galbenă care i-a ieșit din abdomen și s-a răspândit în toată încăperea. Atunci nu a înțeles ce se întâmplă și s-a speriat. Mult mai târziu a aflat de Manipura chakra- a 3-a, a plexului solar și de deschiderea ei spontană și conform spuselor lui și-a explicat totul. Vorbea serios. Nu era conversație de salon exotică ci genul de revelație interioară intensă, într-un fel unică și traumatizantă, care pare o aberație atunci când încerci să o verbalizezi. Nu-mi permit să emit judecăți. De ieri mă dor încheieturile și capul. Cred că am febră. Solul îmi alunecă de sub picioare deși eu nu mă mișc. Ochii mi se închid, inima îmi bate în continuare, verific, analizez, răspund unor întrebări imaginare. Ochii nu vor să se deschidă și mâinile au rămas inerte. O voce întrerupe liniștea. Se aude indistinct și apoi se oprește. Unul din copiii din curte aruncă cu nisip în ceilalți.
Nu mai pot să-mi revin. Imaginează-ți că am pierdut totul, zise el într-un mod dezarticulat, prea lent și prea distant ca să pară real.
Sunt într-o criză existențială. Nisipul se transformă într-o pulbere care cade și ne acoperă. Semnificația cuvintelor rămâne impregnată între noi. El este într-o criză și eu la fel.
Poate am nevoie de Dumnezeu, zise.
Dar asta cu religiile pe tine te pasiona, nu? Ce religie ziceai că studiezi? Ortodoxă zic eu încet.
Care? zise el intuind într-un fel penibilul situației.
Ortodoxă, zic eu mai tare. Mi-a fost rușine și mi s-a părut stupid. Nici măcar nu studiam pentru că nu aveam instrumentele necesare. Eu experimentam ceva în capul meu gândindu-mă dacă nu am indicație de internare pe undeva printr-un pavilion.
Ne ridicăm și continuăm să mergem. Vântul adie ușor. Pe alee se zăresc doar umbrele noastre indefinite și prelungi. Fiecare o distinge mai bine pe a celuilalt. Iată-ne foarte aproape unul de altul, medic-medic sau pacient-pacient. Nu putem fi deosebiți. Se oprește la un moment dat. Privește în direcția opusă surprins de un zgomot. Își aprinde o țigară gândindu-se la cuvintele pe care mi le va spune în secunda următoare, ceva nesemnificativ care va adânci și mai mult lipsa de sens a situației.
Suntem în colaps zise în sfârșit, luând lucrurile ca o fatalitate, greu de înlăturat. Și în interiorul meu i-am dat dreptate. Nu ar fi fost necesar să studiezi Neurologia sau Psihiatria ca să-ți dai seama. În depărtare se aude sirena unei ambulanțe
Nu există viață perfectă – îi plac definițiile care nu duc nicăieri. E aproape seară. Peste un timp și eu și el vom muri - învelișul de carne și sânge care acoperă sufletul în liniștea spitalului de nebuni va dispărea. Se îndepărtează puțin, apoi își arcuiește spatele pregătindu-se de un salt. Își atinge jacheta neagră cu mâna, își scutură corpul și își leagănă brațele. În spatele lui, luna arată ca o minge. Căldura corpului ajunge până la mine. " Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară preasfântă, ceea ce ești acoperământ tare și păzitoare, liman și zid, scară și turn, miluiește și tămăduiește pe acești bolnavi că la tine au alergat." Aleea cotește la stânga printre tufele de trandafiri și se îndreaptă spre o zonă aridă cu nisip și pietriș. Îmi vine să îngenunchez și să mulțumesc pentru tot ce trăiesc. Ca și cum dincolo ar exista ceva inalienabil și pur –dragostea absolută – probabil singura modalitate de a nu resimți deodată toată singuratatea acestui loc, acestei lumi și a acestei vieți. În momentul de față nu vreau să știu de îndatoririle mele presante, de pacienții care mă așteaptă în reanimare, de externările lăsate neterminate. În acest moment mă bucur doar că exist și nu simt nevoia de mai mult.