Ion Buzu, foto din arhiva autorului
e locul în care, în fiecare vineri, puteți citi cele mai noi producții literare românești. Selecția are în vedere vocile contemporane esențiale, propunându-și să servească publicului larg drept scurtătură spre inima literaturii, iar editorilor străini în căutare de tinere talente, liant către scena nouă autohtonă.
Nume:
Ion Buzu
Data nașterii:
7.10.1990
Locul nașterii:
Ratuș, raion Criuleni, Republica Moldova
Domiciliu actual:
Chișinău, Republica Moldova
Cărți publicate:
3 ml de Konfidor (Casa de Pariuri Literare, 2013).
Muntele
Dar dacă alţii o pot face, o pot face şi eu.
Asta îşi repeta amicul meu din sat în armată
atunci cînd nu mai putea şi lacrimile şi transpiraţia şi umflăturile
îi năpădeau corpul.
De data asta am pornit pe drumul care duce în vărful muntelui.
Nu aveam apă și nici încălţăminte potrivită,
dar simţeam că trebuie să ajung acolo sus.
Patru italieni în urma mea făceau poze,
unul din ei tot rîgîia şi se hlizea.
Corpul este aici şi nicăieri în altă parte.
Frica de înălţime. Frica de o mişcare greşită şi te rostogoleşti.
Depăşirea fricii.
Depăşirea a ce a mers în neregulă.
Îmi amintesc cum vorbeam cu fratele meu despre mafie.
Mafia italiană îşi are tradiţia în familie,
trebuie să faci parte din familie dacă vrei să fii mafiot
şi nu mai poţi scăpa odată ce faci parte din familie,
structura familială te prinde, te ține pînă la capăt şi îţi fute propria alegere.
Mafia rusească e mai puţin formală, se ţine pe legi nescrise,
bratvaua şi poneatiile; membrii ei, foşti puşcăriaşi,
au învăţat un trash talk specific prin care ceilalţi sînt puşi imediat la punct.
Mai e şi mafia japoneză avîndu-și legacy-ul în samuraii dizertaţi
care erau angajaţi ca asasini profesionişti.
Ea are o disciplină ieşită din comun şi e cea mai eficientă,
„răul, îmi zice fratele meu, e singurul cu o disciplină ieşită din comun.”.
Aici, la 2600 de metri, printre nori, simt că mă îndepărtez de ce se află
acolo, există mereu un acolo despre care mă plîng şi care îmi strică viaţa, un
acolo unde ştiu că voi reveni.
Îl puneam pe amicul meu din sat să-mi povestească istorii din armată,
doream să înţeleg cum e să stai într-un loc în care nu vrei să stai.
Acolo, unde mintea e otrăvită şi aceasta e unica disciplină.
Corpul este aici şi nicăieri în altă parte,
îşi inventează singur mici tehnici de supravieţuire:
nu privi în jos, doar sub picioare, apucă-te de pietre solide,
lovește cu bastonul pe jos să sperii viperele.
E ca şi cum brusc aş vedea fîşii bizare de lumină pe cer,
ca atunci cînd a fost eclipsă de soare şi oamenii din sat
au lăsat pămînturile, spălatul rufelor, animalele, emisiunea preferată,
s-au strîns pe străzi în grupuri de cîte 15,
cu ochelari de soare, măşti de sudat, bucăţi de sticlă afumată
şi au privit la cer timp de o oră cît a ţinut eclipsa.
Am întrebat un prieten ce îi place cel mai mult
după ce urcă un munte şi mi-a spus:
„Să nu mai urc, să-mi dau jos bocanii într-un hotel,
înainte sau după ce beau o bere rece.
Îmi place să citesc meniul, să mănînc caşcaval cu pîine,
clătite cu nucă şi miere, să beau încă o bere şi
să nu mai urc”
Am băut şi eu o bere cînd am coborît de pe vîrf, privindu-i
pe cei 4 italieni cum se întorc și ei,
nimeni nu mai rîgîia de data asta.
