Zurück zu Goethe: Profesia ideală pentru un scriitor este închisoarea. V. ...

Bogdan Coșa: Majoritatea lucrurilor bune vin prea târziu, mult prea târziu. Care-s lucrurile bune?
Leac: E mai degrabă o senzație pe care ți-o oferă vârsta, nu e ceva concret care poate fi identificat, sau dacă aceste lucruri există, atunci sunt chestiuni intime care nu pot fi expuse. Eu trăiesc cu această senzație, poate și din cauză că am trecut prin multe surprize neplăcute, oricum, tot timpul am fost pe muchie. Lucrurile normale, care în mod firesc îl fac pe individ fericit, m-au evitat. Nu am ieșit niciodată din zona precarității, nu am reușit să depășesc această condiție socială, dar nici nu mă plâng. Sărăcia e mai degrabă o stare de spirit. Un lucru bun ar fi ăsta: să-ți dai seama că ai învățat să te cunoști cât de cât.
BC: Ce anume a venit pentru tine prea târziu? Ce n-a venit niciodată?
Leac: Totul. Ăsta-i sentimentul. Acum devin patetic, știu, dar îmi asum. Sunt întrebări la care nu e simplu să dai un răspuns. E o zonă intimă, periculoasă, nu pot fi sincer cu tine. Asta nu înseamnă că nu ador ridicolul. N-o să vină niciodată jobul ideal. Mi-ar plăcea să rescriu cărți proaste de poezie, și pentru asta să fiu plătit. E poate singurul job care mi-ar face plăcere cu adevărat.
BC: Au trecut doisprezece ani de la seymour: sonată pentru cornet de hârtie, volumul tău de debut. Ce s-a schimbat?
Leac: După sonată a venit Dicționar de vise cu o stilistică total diferită, agresiv, împotriva poeziei. După trei ani a apărut Lucian – un text mamut început în 2003 și abandonat o perioadă, până în 2008, când l-am rescris în totalitate, apărut la CDPL în 2009 în format electronic. Stilistica din Lucian anunța într-un fel Toți sunt îngrijorați, 2010, Ed. TracusArte, colecția NEO, coordonată de Alexandru Mușina, cu care de altfel am și avut cea mai bună colaborare din viața mea. Unchiul este încântat, 2013, Editura Charmides. Schimbările sunt evidente de la un volum la altul, peste tot sunt indicatoare, trebuie doar să le urmărești.
BC: În aceeași ordine de idei, spui undeva, Cele mai mișto lucruri din lumea asta lumea nu le vede.
Leac: Da, o să dau un singur exemplu. Eram acum câțiva ani la Timișoara într-un loc clandestin și în locul ăsta era și-un copil care se plimba pe la mese. La un moment dat a venit la mine și m-a tras de mânecă să ies cu el afară. Nu a zis nimic, mă trăgea de mână și zâmbea șmecherește. Eram amândoi afară, întuneric, nimeni nu trecea prin zonă. A scos o cutie de chibrituri, a aprins un băț și mi-a zis, „ține, e pentru tine”. Am ținut așa bățul ăla aprins și mă uitam la flacără, băiețelul dispăruse deja înăuntru. Ei, chestia asta pe mine m-a marcat într-un mod special. Întâmplări de genul ăsta se găsesc în tot ce am publicat până acum. Vreau să-ți spun că senzația e mult mai intensă când trăiești astfel de momente. Cred în alte forme de expresie poetică, altele decât forma scrisă. Sunt multe scene pe care le-am păstrat doar pentru mine, știu, e o bucurie egoistă, poate, de care abuzez cu plăcere. Sunt atras mai mult de poeții fără operă. Cu operă e ușor să te numești/numească poet. Oricum, nu am simțit niciodată că fac parte din tăvălugul literar românesc. Mă simt mai confortabil pe margine, mai puțin expus, și în același timp privilegiat pentru panorama pe care ți-o oferă poziția de marginal. Tot timpul sunt cu zâmbetul pe buze, ca băiețelul ăla din Timișoara.
BC: A fost lucian, volumul publicat de tine în 2009 în format electronic, unul din lucrurile pe care lumea nu le-a văzut?
Leac: Câțiva chiar l-au citit, nu mai mult de 15 oameni, în fine, nu asta contează. A fost mai degrabă un test pe care l-am încercat, am verificat dacă acei câțiva amici, pentru care scriu, cum îmi place mie să cred, chiar sunt interesați; jumătate erau; o experiență care mi-a reconfigurat așteptările. Nu am avut niciodată mari speranțe. Sunt păsări pe care n-o să le aud niciodată ciripind, asta nu le afectează cu nimic. Dar aș ieși din zona literaturii pentru că nu mă simt confortabil aici. Și știi de ce? Simt o falsă obligație pe care n-o pot evita. Trebuie să fiu fals într-un mod inteligent. Asta mi se pare meschin în literatură.


Bogdan Coșa: Unii fac curățenie atunci când suferă din dragoste,/ alții, cei mai mulți, își beau mințile, se droghează / și nu-și mai revin niciodată. Tu ce faci când suferi din dragoste?
Leac: Fac sport, spăl vase, fac curat, o dată am zugrăvit – și călătoresc, dacă am bani. Dar scene de genu s-au întâmplat doar în trecut. Acum îmi duc zilele într-o hipnagogie perfectă.
BC: Ai fost anticar, apoi bibliotecar... Acum ești librar. Sunt meserii bune pentru un scriitor?
Leac: Pentru mine au fost. Profesiile astea îți scot literatura din cap, te aruncă în subsolul lucidității. E ca și cum ai lucra la mega, toată ziua printre rafturi până ți se face scârbă, și totuși, nu te poți abține să nu consumi. Meseriile astea, cum le numești tu, au un soi de uscăciune sufletească, te ucid încet, o boală de care nu scapi niciodată. Ajungi să urăști mirosul ăla îmbâcsit de cărți nedeschise, pe urmă ți se face silă de toate femeile alea singure, trecute de 45, care citesc numai romane proaste de dragoste – adevărate malaxoare –, ele recitesc același roman și se prind doar la final. Asta o afli când returnează teancu, se uită la tine și râd, cu un aer atât de naiv și inocent, încât ți se rupe inima pe loc. Și ăsta e momentul când sila se transformă într-o dragoste necondiționată, pură, și-ți spui: iată, ele, doar ele sunt adevăratele cititoare profesioniste.
Profesia ideală pentru un scriitor este închisoarea.
BC: Îți aduce scrisul, în general, vreun folos?
Leac: E un mod plăcut, dacă știi să-l faci plăcut, de a-ți pierde timpul. Dacă scrii poezie, problema banilor cade din start. E ca o ploaie de vară, plăcută și utilă, de care nu-ți mai aduci aminte a doua zi când răsare soarele. Majoritatea preferă catastrofele, senzaționalul, bruiajul fără sens. Eu trăiesc de câțiva ani un M O N O I D E A L hedonic și abject.
BC: Cum te raportezi la proces în sine? Ești dintre cei care scriu de plăcere, doar când ai chef, sau recunoști și momente în care te așezi la masă știind că ar fi loc de puțină disciplină?
Leac: Oricum, scrisul e ocnă, e o excepție. Nu am suficientă voință și nebunie, orgoliu – pe care un scriitor profesionist trebuie să le aibă, să stea legat de scaun și să scrie, să tot scrie. Acum imaginează-ți că îți dorești nespus de mult să citești ceva care să-ți topească sufletul de plăcere, și nu găsești nicăieri în lumea asta cartea potrivită. Eu scriu ceea ce mi-ar plăcea mie foarte mult să citesc. La asta se reduce totul. Ăsta e crezul meu, demersul.


Bogdan Coșa: Dacă ai avea un client care și-ar dori să-l citească pe Goethe, cum l-ai îndruma? Ce ar trebui să citească în prealabil?
Leac: I-aș recomanda să înceapă cu memoriile Poezie și adevăr – unde Goethe se prezintă într-un mod inteligent, naiv și răutăcios, practic se răsfață și se alintă încât îți devine simpatic pentru totdeauna. De altfel, el a și creat un gen nou de memorialistică. Alt volum genial e Convorbiri cu Goethe de J.P Eckermann, medicul cu care s-a întreținut Goethe de-a lungul timpului, până la sfârșitul vieții. E o scenă aici când medicul îl descrie pe Goethe mort, întins gol pe o masă, cât de perfect este corpul lui și așa mai departe, ți se ridică părul pe mână. După lectura acestor cărți îți poți alege și singur ce vrei să citești din Goethe.
BC: Există lecturi obligatorii?
Leac: Există cu siguranță, doar că diferă de la individ la individ. Am citit multe cărți din obligație, cea mai oribilă lectură. Toți ar trebui să citească Plăcerea textului de Roland Barthes – e un ghid perfect pentru un cititor mediu. Ar trebui să fie manual obligatoriu pentru ultimele clase de liceu, din păcate nici profesorii n-o citesc. Din școala românească ieși cu o imagine greșită despre literatură și autor. O dubioșenie didactică, falsă și afectată, excesiv idealizată, așa cum numai facultățile de litere știu să ți-o ofere.
BC: Care au fost autorii de limbă germană care te-au influențat, pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi?
Leac: Cred că Thomas Mann m-a influențat în cel mai pervers mod, de care mi-am dat seama în timp; o influență negativă, evident, cu efect revelator. Toba de tinichea a fost o plăcere, acum nu mai pot s-o recitesc. E ceva inuman în literatura germană, mecanic și catastrofal, dureros pentru mine. Omul fără însușiri m-a descompus total. Basmele germane sunt preferatele mele, aici e adevărata distracție, atrocitatea infantilă. Scuză-mă, nu sunt persoana potrivită care să vorbească despre literatura germană.
BC: Ți s-a-ntâmplat vreodată să ratezi în primă fază un scriitor contemporan pe care ulterior să-l recuperezi și să te dea pe spate? 
Leac: Dacă te referi la scriitorii români contemporani răspunsul este nu. Și da în cazul scriitorilor străini. Am refuzat să-l citesc pe Houellebecq când toți erau în limbă, l-am reluat după ce s-a potolit frenezia și așteptarea mi-a fost compensată. El e profetul crizei occidentale – unul necruțător. În ultimii ani am citit mai mult teorie științifică și filozofie contemporană, mai puțină ficțiune.
BC: Are scriitorul un cuvânt de zis în societate? Are vreo datorie față de ea?
Leac: Cu siguranță are, indiferent de tipul de societate în care trăiește, e parte din ea.
În regimurile totalitare funcția scriitorului poate deveni periculoasă, riscul fiind uneori mortal. În neoliberalism e doar o voce critică, o voce care nu știe întotdeauna pe ce poziție se situează. Scriitorii sunt destul de naivi și cad ușor în compromis, nu știu să speculeze o situație de criză economică sau politică, nu știu ce poziție să adopte, iar dacă există o poziție atunci e una moral-sentimentală. În România avem două situații: cei care stau retrași în turul de fildeș scriindu-și opera, dar care participă la tot felul de întâlniri ridicole, așa numitele întâlniri literare, înduioșătoare și jalnice că te-apucă mila și dezgustul; și a doua categorie, mai activă, cu o atitudine nu foarte clară – și aici mă refer la viziune –  dar din ce în ce mai evidentă.
BC: Dar față de literatură? Îți reproșezi vreodată ceva, literar vorbind?
Leac: Față de literatură nu, față de scris da. Știu clar când un text îmi iese bine, la fel când nu-mi iese, e și motivul care m-a determinat să-mi rescriu majoritatea textelor. Sonată – volumul de debut a fost rescris de 3 ori, acum are doar 40 de pagini, în final n-o să aibă mai mult de 30. E modul meu prin care scap de reproș. Nu înțeleg de ce poeții nu-și rescriu textele, mai ales dacă sunt conștienți că unele texte merită curățate. Am discutat cu unii această chestiune și tuturor li s-a părut greșit gestul, mai mult, mi-au reproșat că nu e cinstit față de cititor. Asta m-a dat pe spate. Singurul care poate decide e autorul. Cititorul are la dispoziție celelalte ediții, dacă e interesat poate urmări cum au evoluat, sau involuat, unele texte, de la o ediție la alta. Rescrierea e demers, nuanțele drumului pe care îl străbat, unde îl invit pe cititor să fie alături de mine, să se bucure de sugestie și de filmele pe care i le arăt.
BC: Toți sînt îngrijorați (Editura Tracus Arte, 2011), unchiul este încântat (Editura Charmides, 2013) – de unde vin titlurile astea? Ce urmează?
Leac: Mie de la bun început nu mi-au plăcut titlurile cu care își îmbălsămează poeții volumele. Dacă nu sunt niște calambururi oribile, atunci cu siguranță sunt grav filozofice, ca și cum dacă te ascunzi în spatele unui titlu ai fi în siguranță. În poezie nimeni nu-i în siguranță. Nu am vrut niciodată să deranjez cu titlurile, de aici senzația asta de familie care comentează prin sufragerie știri, sau bârfește: toți sunt îngrijorați, unchiul este încântat. Vezi, nu le iei în seamă, sunt doar bârfe. Urmează scena când familia nu mai are nimic de comentat, toți părăsesc sufrageria cu sentimentul că aceste discuții pentru ei au fost inutile și obligatorii.


Bogdan Coșa: Despre ce scriem noi, est-europenii?
Leac: Rușii se scaldă în necrorealism (o parte importantă); moldovenii sunt revoltați și lirici; în comuna Chiajna (ca să-l citez pe prietenul tău) vezi și tu cum stau lucrurile, se schimbă multe, însă foarte încet. Peste 30 de ani literatura română va avea un contur mai clar; discursul critic despre perioada post-decembristă va fi mult mai nuanțat și condamnabil..
BC: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?
Leac: Poziția mea nu-mi oferă nici o competență în această chestiune, nici măcar una subiectivă. Bănuiesc că există o ofertă generoasă de fragmente traduse din majoritatea autorilor români, pe care un eventual editor străin le poate consulta și alege în funcție de profilul editurii. Sunt convins că editorii și traducătorii străini cunosc mai bine interesul pentru literatura română.
BC: Și totuși, Onorurile aduc îmbătrânire prematură.
Leac: E o constatare personală pe care am simțit-o în interiorul generației. E, totuși, un vers, unul ilustrativ.
Post-Scriptum
Bogdan Coșa: Dacă ar fi să le recomanzi un singur lucru tinerilor scriitori, aspiranților, în general, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi încă de la început?
Leac: Le recomand să se discrediteze din când în când. E esențial. Mi-ar fi plăcut să știu de la început că totu-i design ontologic, că psihanaliștii nu-s decât niște impostori șmecheri și inteligenți.