Piața editorială din Germania știu că este una dintre cele mai mari, variate și puternice piețe la nivel global. Și nu numai atât, una cu o enormă deschidere de un secol și ceva spre experimente dintre cele mai radicale. În teorie, se poate respira adânc. Numai că unde piaţa-i mare, îmi zic că mare este şi angoasa
outsider-ului, iminenţa şocului cultural. Poți fi tentat, ca estic ce coboară cu parașuta în Bonanza, să visezi la zile publice ofertante într-o istorie literară care i-a dat pe Heinrich Boll, Bachmann, Thomas Mann sau Enzensberger. Ai avea, probabil, de ce. Însă eu sunt dintre cei sceptici. Dar nu fără motiv şi nu compulsiv. Mi-e dificil să-mi fac vreo proiecţie legată de publicul german, fiindcă nu am avut un contact cu el, nu sunt la curent cu „bioritmul” acestuia, necesitățile lui de lectură, cifrele de vânzări, dinamica diferenţelor dintre marile case editoriale şi editurile mici, cele de
underground şi cele care se poziţionează în
mainstream. De aceea, nu pot decât să mă raportez la alții. Cum ar fi modelul Krasznahorkai, care mi se pare cel mai avantajos „glob de cristal” cu care poți pătrunde prin traduceri într-o altă literatură. A trăit mulți ani în Berlin, romanele lui crunte au ieșit la suprafață într-un sincron fabulos, cu ecranizările lui Béla Tarr, acum trăiește în cuibul de baștină, Ungaria, își scrie cărțile în maghiară și, după Ungaria, a doua piață pe care intră cărțile lui – imediat – este cea germană. Însă de un lucru sunt sigur. Dacă, în vreo variantă utopică materializabilă, statul român se va trezi din nepăsarea lui tumefiată şi din politicianismul lui cleptocratic şi va hotărî vreodată să finanțeze vreun „Fond Marshall” (păstrând proporţiile metaforice, cam această amploare investiţională ne-ar trebui) pentru traduceri, eu zic că ne putem prezenta cu fruntea sus, cu o seamă de nume contemporane care fac treabă bună, şi în proză, şi în poezie. Asta dacă, între timp, nu ne ofilim toţi pe la joburile noastre, o literatură epuizată biologic fix când trebuia să se apropie de vârstele erupţiei.
Între timp, spaţiul literar de la noi, din păcate, rămâne aşa cum îl ştim: autodistructiv. Vorbesc despre tendinţele copleşitoare, majoritare şi grosiere, care atârnă greu şi trag la fund. Deci, excepţiile nu intră pe cântar. Deci, ţin cont şi de faptul că abia în secolul XX România a punctat salturi accelerate de dezvoltare infrastructurală, ceea ce face să pară integrate chiar raţional în peisajul general lucruri care în alte spaţii literare sunt nişte anomalii absurde.
Avem canibalizarea centrală dintre găşti la un capăt, iar la celălalt, spart în mai mulţi poli, izolaţionismul sumbru şi deşertic al provinciei. Şi în mijloc, sacra depresie: infuzia tot mai mică, de la an la an, de resurse ministeriale alocate instituțiilor ordonatoare de credite pentru proiecte literare (finanțarea de cărți, reviste literare etc.). Oricum, în ultimii ani, în ce privește literatura, Ministerul Culturii joacă doar rolul unui depozit de praf. Să nu uităm un alt ghimpe: concursuri de finanțare şi festivaluri în care taie și spânzură tot soiul de jurii de mucava, plantate acolo doar de amorul figurației și al clientelei bugetofage. Că mizeria din politică își propagă avatarurile în zona „managementului” literar, asta nu mai trebuie s-o spun. Spațiul literar românesc a ieșit din cutremurul economic al lui 2008 și mai ciobit moral, și mai otrăvit de orgolii paranoice decât a intrat. Iar viteza de înrăutățire s-a accelerat parcă și mai tare în ultimii doi, trei ani.
Dar ce bine că plutim cu toții în acvariul tulbure numit
social media, unde Scriitorul Român se mai poate minți energic că relevanța lui publică nu a fost închisă într-o sticlă goală sub pământ (din propria lui vină, în mare parte, dar asta e altă discuţie).
Lexicul imagologic care s-a cultizat pe rețelele de socializare (
meme-ul,
gif-ul și câte or mai fi) n-are cum să nu influențeze acut și disponibilitatea față de literatură. Don DeLillo zice că ŞTIREA pare a fi narațiunea supremă a timpurilor noastre. Iar literatura, aservită unei timp lent de producere, trebuie să coabiteze cu această stare de fapt, cu această mereu nouă Atenție a societăților contemporane.
De fapt, sar de la una la alta pentru a amâna să vorbesc despre cuvântul „public”. Termenul ăsta mă incomodează și îmi provoacă o oarecare stânjeneală. În primul rând, este ceva foarte vag pentru mine. Nici măcar aproximativ, ci doar vag. Dacă ne luăm după măsurătorile statistice legate de consumul de carte din România, vagi și ele, reiese că literature română cam face umbră unei gropi. Mi-e greu să mă raportez la un public în masă, ci mai degrabă la cazuri izolate, reduse numeric, insulare. Și asta din simplul motiv că o carte nu poate rezona cum trebuie decât cu acei oameni care au ceva - o minimă sămânță imaginară, o minimă legătură emoțională – din modul scriitorului de a simți lumea. (Nu intru în rigori de stil, naratologie etc.) Mă îndoiesc că, la tombola probabilităților, poți masifica acest lucru. Este absurd matematic. Impunerea unui roman în, să-l citez pe Timp Parks, „discuția națională” se face pe alte căi, de prea puține ori dependente axiologic. Desanturi de marketing, politica șocului, o poveste de viață vandabilă a autorului, o traumă carismatică (ce sordid sună), bani, michelhoullebeqisme ș.a.m.d.; le știm, sunt un habitus economic faţă de care este aproape dulceag şi naiv să te mai simţi indignat sau frustrat. În plus, la noi, dacă dezlipești himerele de
best selling din oglinzile deformatoare ale rețelelor de socializare și din cifrele gonflate raportate după târgurile de carte și le arunci în realitatea crudă a societății – în satele fără biblioteci, în rata analfabetismului structural, în hârtoapele sistemului educațional - vei observa imediat că „discuția națională” nu este decât o conversație şoptită într-o cutie de pantofi. Apropo de târgurile de carte, cele două mari din București, de pildă: dacă la Gaudeamus este mai dificil, dată fiind locația și anotimpul, să vezi cât interes consumerist există pentru literatura română, la Bookfest, vara, curiozitatea față de ei/noi/voi mi se pare irelevantă pe linie. Pe linia moartă din cardiograf. Ca și când am fi o micro-minoritate etnică într-o junglă de
copyright-uri anglo-saxone, nipone şi sud-americane, într-o literatură dominată majoritar de orice alte categorii (mașini KIA, pepeni, scaune de pescuit) decât cea a scriitorilor.
Despre consumul de poezie nici nu îndrăznesc să discut, căci abia de aici începe tristeţea cea lungă.
Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987, în Brăila. Este jurnalist freelancer. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în
Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Cărţi publicate:
Yima, 2008,
Sânge de pasăre pe haine, 2014,
Casele vor uita, 2016.
