Când l-a cunoscut pe Sebald, Susan Sontag nu s-a așezat pe canapea, lângă ...

Gândindu-mă la soarta avută de cărțile lui W. G. Sebald aici, înclin să-i dau editorului dreptate. Dacă în presa literară internațională sunt încă un subiect cald, nouă nu ne-au spus mare lucru din capul locului.

Austerlitz, tradusă de Irina Nisipeanu pentru Curtea Veche în 2008, spre exemplu, poate fi cumpărată cu doi lei nouăzeci și nouă, nouă!

Nici scos de Editura Art, Sebald n-a fost mai norocos. Apărute acum doi ani în traducerea lui Vasile V. Poenar, Inelele lui Saturn și Austerlitz nu pot fi consultate nici măcar în sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare; nu există.

Catalogul Bibliotecii Metropolitane din București e și mai crud: dacă scrii Sebald în căsuța de căutare, sistemul nu găsește niciun rezultat și bănuiește că ai tastat greșit o literă.

Așa că, din păcate, n-are sens să mă-ntreb când vor apărea și celelalte două opere de ficțiune ale sale, Schwindel. Gefühle. (1990) și Die Ausgewanderten (1992), în română.


Unu. În august 1992, când zodia Câinelui se apropia de sfârșit, am pornit să bat cu piciorul comitatul Suffolk, din estul Angliei, în speranța că aș putea scăpa de golul ce se lățea în mine după ce terminam o lucrare mai mare.

Așa începe Inelele lui Saturn, ca o posibilă autobiografie – Sebald terminase Die Ausgewanderten în 1992 – , dar nu durează mult și referințele naratorului la propriile neliniști se restrâng progresiv pentru a trece, ca printr-o gaură de vierme, într-o biografie a lui Thomas Browne.

Doi. Era o zi cu cerul acoperit de nori grei când, în august 1992, am mers în jos, către coastă, cu vechiul automotor pe motorină, mânjit până la geamuri de negreală și ulei, care circula pe atunci între Norwich și Lowestoft.

Sebald se-ntoarce la ramă odată cu capitolul următor, la fel, doar pentru a trece pe nesimțite în următoarea digresiune splendid-melancolică (împreună cu cititorul, ca un maestru iluzionist cu voluntarul venit din public).

Trei. Cam la vreo trei, patru mile la sud de Lowestoft coasta urmează un arc de cerc larg, ușor curbat către interiorul insulei. De pe cărarea care duce de acolo peste dunele cu iarbă și stâncile joase se vede în jos plaja brăzdată de bancuri de pietriș pe care, după cum m-am putut convinge nu o dată, sunt dispuse la orice oră din zi și din noapte și în orice anotimp tot soiul de adăposturi făcute din bare și din plase, pânze și prelate, care urmează linia mării așezate într-un șir lung, păstrând între ele o distanță oarecum uniformă. Ai impresia că ultimele rămășițe ale unui popor migrator s-ar fi stabilit aici, la capătul pământului, așteptând minunea după care toată lumea tânjește din timpuri străvechi, o minune care justifică în mod retroactiv toate lipsurile și privațiunile.

Urmează o secvență de istorie naturală cu iz de senzaționalism despre heringi, poate cea mai frumoasă narațiune pe care am citit-o în ultimii ani (urmată îndeaproape de secvența dedicată viermilor de mătase și de biografia lui Joseph Conrad, găsite în același volum).

Patru.

Cinci… Și tot așa, până la sfârșitul călătoriei, când se-ntoarce la Thomas Browne.

Sebald sondează, cum se spune, adâncimile istoriei, mergând cu fiecare scenă mai departe, oprindu-se asupra unor cute făcute de o realitate subiectivă, povestită de înaintașii lui în diferitele dări de seamă care au existat de-a lungul timpului; meticulos, le netezește la loc și le desfășoară în fața noastră, literaturitatea, stranietatea emanând ca efect imediat al înțelegerii că cele tocmai citite sunt doar câteva din miriadele de episoade și unghere îngropate pe veci, neștiute sau pe cale de a fi uitate de locuitorii acestui Pământ – o înțelegere completată curând de senzația că ai asistat la ceva deopotrivă monstruos și amuzant; și ce dacă s-au întâmplat atâtea care vor fi uitate? Totul contează în egală măsură, și anume deloc.

Atenția și răbdarea cu care autorul zăbovește asupra acestor episoade periferice, ca un preot asupra sicriului descoperit, acordându-i celui decedat, alături de de o mână de oameni, toată seriozitatea și toată priceperea lui pentru ultima oară, dincolo de talentul său incontestabil (10/10), fac din Inelele lui Saturn nu doar o reușită literară de excepție, ci un gest de neasemuită tandrețe, una din cărțile pe care omenirea, părăsind planeta în flăcări, ar face bine s-o ia în tașcă.

(A se citi dimineața, pe mintea goală, de preferat într-o cameră bine luminată, în liniște.)


Austerlitz, preferat de publicul larg în detrimentul celorlalte volume, e mai spectaculos la nivel de story, mai ușor de urmărit și mai clasic – în sensul că, fiind un soi de Bildungsroman, există un fir roșu (două fire, de fapt, unul roșu și unul albastru, dar ne interesează doar cel roșu, pentru că cel albastru e complet subordonat celui roșu), ceva de care să te ții până la capăt și care, dacă nu ești fanul digresiunilor sebaldiene experimentate în volumul (criticii încă se-ntreabă, e roman, nu-i roman?) despre care vorbeam mai devreme, de care nu scapi nici aici, te ajută să-ți faci loc printre ele și, în final, să le vezi utilitatea.

Doi străini, naratorul și acest Jacques Austerlitz, se-ntâlnesc adesea întâmplător (firul albastru), la distanțe oarecare de timp, iar personajul care dă numele cărții își povestește viața și, odată cu asta, aventura identitară (firul roșu) tot mai intensă cu fiecare revedere.

Nu intru în detalii, cine n-a citit-o merită jocul de suspans drept răsplată pentru escaladarea paginilor atât de solicitante emoțional și, de ce nu, moral, intelectual.

De reținut – și preferatul meu, cred – , episodul despre cosmetizarea rapidă a unui lagăr în vederea primirii observatorilor trimiși de Crucea Roșie (tras ulterior printr-un film pe care personajul îl urmărește încetinit de patru ori, în care crede c-o zărește pe cea care a fost mama lui, de care a fost separat la vârsta de patru ani, din care reproduc cu regret doar vârful aisbergului, fragmentul fiind foarte lung):

În timpul concertului, obiectivul aparatului de filmat ia câteva prim-planuri de persoane printre care și figura unui domn mai în vârstă, al cărui cap cărunt, tuns scurt, umple jumătatea din dreapta imaginii, în timp ce în jumătatea din stânga, ceva mai în spate și mai în marginea de sus, apare chipul unei femei mai tinere, aproape de nedeosebit de umbra neagră care-o înconjoară, fapt pentru care nici n-am observat-o la început. Deasupra rochiei întunecate, închise până la gât, se detașează vag trei linii arcuite fine ale unui lănțișor pe care ea îl poartă; prinsă în păr, într-o parte a capului, se mai distinge și o floare albă. Și la fel cum, în vagile mele amintiri și puținele repere de alt ordin pe care le mai am astăzi, îmi închipuisem că ar putea arăta actrița Agáta, întocmai așa – mi-am zis eu văzând filmul, a spus Austerlitz – arată și-această femeie. Așadar m-am uitat încontinuu la acest chip deopotrivă de străin și de familiar, a spus Austerlitz, lăsând pelicula să se deruleze înapoi și înainte, de câteva ori la rând, și cercetând indicatorul de timp din colțul superior stâng al ecranului, cu cifrele care-i acoperă o parte a frunții, minutele și secundele de la 10:53 până la 10:57, și sutimile de secundă care se rotesc cu atâta rapiditate încât nici nu poți să le deslușești și să le reții.

Ororile nazismului sunt de necuprins; astfel, Sebald lovește în istoria recentă a Germaniei cu manta – ce s-a-ntâmplat, la fel ca soarele, nu poate fi privit fără pavăză; ca în terapie, unde copilul abuzat indică pe trupul păpușii unde a fost atins de agresor, ordonând gesturile într-o narațiune paralelă. Dar Sebald nu este un simplu autor al Holocaustului. Nici un alt autor po-mo, ar fi prea simplu. Nici noul tip de istoric, cum a mai fost numit de către comentatorii săi.

Sincer, încă nu știu ce e, dar abia aștept să-l recitesc și-l recomand cu căldură oricui vrea să sară cu parașuta din propriul fotoliu; prin comparație, Thomas Bernhard e pentru cei care vor să sară elastic în fața blocului.