Lună de lună, fie că e vorba de scriitori sau editori, traducători, librari, PR-manageri sau redactori de carte, cei trei invitați vor răspunde întotdeauna la aceeași întrebare: dacă ai putea schimba ceva în felul în care funcționează lumea editorială în România, care ar fi primul lucru pe care l-ai face și de ce?
dosar realizat de Bogdan Coșa
Valentin DEREVLEAN, Book Corner Librarium (Cluj-Napoca)
Valentin Derevlean|@ foto din arhiva personală
Fie că ne place sau nu, piața de carte din România reflectă destul de bine societatea românească și punctele ei de interes. Carențele economice și culturale ale dezvoltării societății se resimt foarte puternic în industria cărții. O industrie destul de fragilă, fără o tradiție coerentă și serioasă la noi. Uit cei 50 de ani de comunism pentru că acolo am avut planificare de la stat, tiraje comandate și subvenționate ideologic, cu totul altceva.
Lucrez în librării de aproximativ 10 ani și cred că în tot acest timp s-au coagulat cam două, trei lucruri pozitive pentru industria cărții: o bună parte dintre editurile românești (fie generaliste, fie de nișă) s-au maturizat profesional și pot fi ușor comparate cu cele de-afară, avem câteva librării și lanțuri de librării apropiate de cititori și scriitori și cred cu tărie că generația douămiistă, de pildă, și-a cunoscut o bună parte dintre cititori în multele întâlniri cu publicul sau lansări de carte organizate de librăriile din marile orașe. Și tot la lucruri bune: există o generație tânără de elevi și adolescenți care citește, și citește mult. Mai mult decât generația mea, de pildă.
Însă discuția de față nu e despre ce merge bine, ci despre ce nu merge. Iar aici lista e înfricoșător de lungă.
Tirajele mici, lipsa cruntă a librăriilor, abundența prea mare de titluri noi pentru a compensa nivelul tirajelor, lipsa subvențiilor și a implicării la modul serios a autorităților locale.
Avem foarte puține librării în țară și niciunde nu am văzut să se discute la nivel politic despre acest lucru. Ba un scandal public a dus la ciudata inventariere a chioșcurilor de ziare și a papetăriilor pe post de librării. Autoritățile nu încurajează apariția de noi librării, tratând o librărie ca pe orice altă afacere deschisă în oraș. Așa se face că sunt orașe medii, cu zeci de mii de locuitori care trăiesc doar cu acele chioșcuri de ziare și cărțile apărute ca supliment al unor cotidiene: romane clasice, romane de dragoste, tiraje nevândute, multe dintre aceste cărți fiind neredactate, traduse oribil și tipărite pe hârtie de ziar.
Lanțurile mari deschid librării în orașe universitare sau turistice – orașe care pot susține măcar chiriile pentru spațiile respective.
Avem foarte puține librării mici, însă și acelea deschise tot în orașe unde există deja lanțurile mari. Din motive evidente. Industria de carte depinde de distribuție și de cititorii-cumpărători. Dacă distribuția e deficitară și cumpărătorii puțini, e datoria autorităților locale să se implice.
Oferirea de subvenții pentru plata chiriei sau de spații deținute de autorități sau bugetarea bibliotecilor cu sume destinate achiziției de carte de la librăriile locale pot fi surse directe de influențare pozitivă. Evident,
nu avem o legislație care să ajute industria. Cum de pildă,
nu se mai acordă acea „sută de euro” profesorilor pentru achiziționarea de carte, bani care ajutau atât librăriile, cât și pe profesori.
Introducerea unor vouchere lunare sau semestriale pentru elevi și studenți pentru a putea cumpăra carte ar ajuta enorm întreaga industrie. Și cred că un astfel de program național ar avea rezultate spectaculoase după doar câțiva ani: tirajele ar crește, librăriile și-ar realiza o parte din vânzare doar din aceste vouchere decontate de stat iar elevii ar cumpăra și citi o mulțime de cărți.
Am avea din nou biblioteci cu cărți în casele oamenilor și cred că s-ar schimba și industria mobilei pentru că astăzi orice bibliotecă cumpărată presupune doar câteva corpuri pentru carte, de unde putem trage concluzia că o carte e doar un produs de decor. Bibelourile comuniste, atât de comune în urmă cu câteva decenii în casele românilor, sunt înlocuite „cultural”, astăzi, de o mână de cărți cărămizii sau verzi, încă rămase în țipla de plastic, ușor de recunoscut de către cei care citesc încă presă scrisă.
Dacă vrem să schimbăm ceva în viitorul apropiat, doar o implicare a statului poate revitaliza industria de carte. Altfel, vom avea în continuare câteva librării și edituri performante, probabil din ce în ce mai puține, și în rest, papetării și chioșcuri cu ziare. Dacă cineva crede că tipizatele și cărțile oferite cadou pentru a citi ziarele pot înlocui librăriile fizice, e cu adevărat trist și deprimant. Cam cum e realitatea astăzi, când oprești într-un oraș mic și cauți o librărie.
Ștefania OPRINA, Seneca AntiCafe (București)
Foto Ștefania Oprina |@ Anastacia Stanciu
În lumea mea ideală Anthony Frost ar sărbători 10 ani și 10 librării în toată țara, în loc să se închidă, cititorii ar cumpăra online doar ediții vechi sau rare, greu de găsit altfel; Gala Bun de Tipar ar fi bianuala, o dată în varianta clasică cu toate beneficiile pe care le-a adus industriei de carte și o dată sub forma Zmeura de Aur care să reglementeze puțin edițiile grăbite și neglijate care pot arunca în anonimat un autor atât de bun ca Tapinar; Standurile României la târgurile europene ar fi concepute și amenajate de Mihai Coșulețu. Și, evident, ar exista o scoală care să te specializeze ca librar unde printre profesori ar fi Marian Coman de la Sibiu, Vlad Niculescu de la București și Cristina Căpităniţa de la Iași.
La întrebările serioase și punctuale, cum e cea de la care am pornit, observ că răspunsurile mele au tendința să sune ca discursul unei concurente la titlul de Miss Univers care își dorește pace în lume și abolirea foametei.
Eu mi-aș dori mai multă grijă din partea tuturor celor implicați în lumea editorială în România. Deci tot un fel de pace.
Am observat și tendința celorlalți de a schimba ceva din branșa lui, pe malul pe care are el casa. Acum am beneficiul că am lucrat și în cea mai micuță librărie dintr-un lanț național, am fost și PR-ul lor pe toate librăriile, ca să revin acum librar într-un concept care nu exista până de curând, dar care a reușit să facă toate schimbările ce duc spre acea pace.
Grija de care spuneam ar putea să apară în mai multe forme.
Coordonatori ar avea de câștigat dacă i-ar asculta mai mult pe librarii din librăriile mici, dacă în loc să le potolească entuziasmul cu cifre pe hârtie ar merge mai des pe mâna lor. Am cunoscut oameni din orașe cu doar câteva mii de locuitori care au inventat evenimente, au implicat teatrul local, primăria, școlile și au reușit mini-festivaluri ale cărții în cei câțiva metri pătrați dintre rafturile lor.
Dar e greu să vrei să găsești soluții sau să repeți cu aceeași energie când dificultățile nu vin din exterior – lipsa participanților sau beneficiarilor – ci din sistemul în care ești tu angajat.
Legat de salariile librarilor au fost zeci de discuții, apar din când în când și mare lucru nu se schimbă. Și ne-am consolat cu gluma că librăritul este un hobby suportat de părinți și apropiați. Problema și mai mare este acel proces care pe alocuri semăna cu umilința la care este supus cel care se încumetă să facă asta.
Pretenții de CV impresionant, mai multe interviuri de angajare, teste de cultură generală, teancuri de diplome și promisiuni încălcate la scurt timp dacă treci probele. De asta aș schimba ceva urgent, ceva ce nu mai ține de grijă ci de o colaborare la nivel extins: dacă cineva este suficient de inconștient să vrea să deschidă o librărie independentă, să nu-i fie atât de greu.
În prima fază vorbim de birocrație, investiție, spațiu. Dar să spunem că cineva reușește. După aceea, trebuie să învingă
reticența editurilor, care de multe ori văd deschiderea unor librării noi ca pe o bătaie de cap în plus pe care mai bine o evită. Or ar trebui să fie un prilej de bucurie: un loc nou plin de cărți, spații din ce în ce mai frumoase, mereu cu ceva surprinzător și oameni care ți-au demonstrat deja implicit că sunt dispuși să facă extra-eforturi și că vei avea de câștigat, chiar dacă nu în termeni de rabat. Și este
la fel și reacția librăriilor față de un scriitor care îndrăznește să debuteze publicându-și singur cărțile. Aleg să-l vadă ca pe încă un distribuitor în plus față de atâția în contabilitate. Curaj văd și în alegerea traducătorilor de a rămâne la literatură când au adunat deja experiențe nefericite în domeniu și când în alt gen ar câștiga decent. Numele lor ar trebui sigur să apară pe copertă.
Ca să nu las totul într-un aer trist, din care reies frustrări sau răni mai vechi, revin la ideea de grijă. Tot față de oameni, dar mai concret, mai de la rădăcini. Când o editură hotărăște să publice o carte (vorbim evident de tiraje) îi stabilește sentința unui copac.
Impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. Acum există soluții pentru print pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC (www.fsc.org), tipografii cu certificări FSC și Imprim’Vert, tehnici de a așeza textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri și inițiative de plantare a altor copaci. Trebuie doar să avem, fiecare, mai multă grijă.
Marian COMAN, Librăria Habitus (Sibiu)
Marian Coman|@ foto din arhiva personală
Îmi este greu să pun un diagnostic unui sistem, darmite să-i prescriu un tratament credibil, din moment ce îl cunosc doar parțial și vag. Probabil că din această premisă decurge și prima sa problemă: opacitatea. Deși nu avem de-a face cu o mașinărie uriașă (nici nu am avea cum, în condițiile pieței de carte din România), există puține informații din punct de vedere statistic.
Sunt rare sau inexacte datele despre tiraje, spre exemplu, despre numărul exemplarelor vândute și chiar despre best-seller-uri (știu cazuri în care editurile „măsluiau“ listele pentru a promova anumite titluri).
Este extrem de complicat să găsești informații legate de cărți tipărite la editurile universitare sau o bază de date accesibilă cu titlurile tipărite într-o anumită perioadă. O lume care ar trebui să aibă configurația unui continet este, de fapt, un arhipelag, în care comunicarea este discontinuă și dificilă. Or, în lipsa acestor date elementare, nici un sistem nu se poate adapta. Lumea aceasta bâjbâie, se adaptează din mers, ratează momente sau produce inflaționist.
Cred că o transparentizare a acestor cifre și crearea unei baze de date comune, accesibilă tuturor, este un prim punct important și, mai ales, la îndemână (nu necesită resurse semnificative), pe care sistemul editorial trebuie să îl bifeze. Acesta poate furniza date complete fiecărui actor de pe piață și o mai bună aderență la public.
Este loc comun să vorbești de faptul că România are cea mai mică piață de carte din Europa. Această atrofiere este probabil cauza primă a disfuncţionalităților sistemului editorial; inclusiv „discreția“ legată de tiraje provine de aici, mai ales dacă ne întrebăm cât de onorant este pentru o editură mare să scoată cărți importante în tiraje de 1500-2000 de exemplare, sau pentru un scriitor admirabil să fie publicat în tiraje de 200 de bucăți?
Din punctul meu de vedere,
suntem obligați să creștem numărul cititorilor printr-un proiect cu rezultate în viitor (nu cred că cineva care n-a citit până la 20 de ani decât
Puiul mai poate fi câștigat). Viitorul imediat este ratat, zic eu. Șansa este să creăm o cultură a lecturii printre cei care vor putea deveni potențiali consumatori de carte peste 5 ani, spre exemplu.
Un eventual proiect prin care statul să cumpere programatic, constant, carte pentru bibliotecile școlare, ar putea avea mai multe beneficii: ar asigura editurilor o sursă sigură de venit, statul ar putea cumpara cărtile mai ieftin (comparativ cu prețul plătit dacă fiecare școală în parte le-ar achiziționa de pe piață), iar elevii ar avea acces la cărți infinit mai ușor. Și aici este miza principală:
accesibilitatea poate genera reflexul lecturii pentru anii care vor urma. Ar fi o dublă învestiție, în educație și cultură, cu impact imediat asupra elevilor și a pieței de carte, care ar beneficia de o infuzie de bani, dar şi cu un impact de lungă durată asupra lumii editoriale.
