Rumänische Ecke: Vlad Zografi, Efectele secundare ale vieții

Efectele secundare ale vieții, 2016 – Rezumat

Patru personaje spun o poveste, fiecare din perspectiva lui: un psihiatru (Andrei Cricoveanu), o jurnalistă (Nadia Vornicescu), un autist (Robert Aldea) și sora lui (Teodora Aldea) care lucrează în publicitate. La vocile lor se adaugă fragmente din discursul de recepție la Academie al unui matematician (Eugen Papadopol) care se ocupă de inteligența artificială. Acțiunea se petrece în prezentul imediat, pe fondul tulburărilor sociale din România și dintr-o Europă bulversată de atentate teroriste.
Ideea matematicianului este că, așa cum arată azi, calculatorul seamănă cu un autist, iar pentru a crea inteligența artificială, ar trebui să urmărească ce se întâmplă când un autist e vindecat. Prin urmare, apelează la ajutorul unui neurolog, Visarion, care pretinde că ar avea un tratament împotriva autismului. La rândul lui, Visarion îi propune lui Andrei Cricoveanu să-l folosească drept cobai pe Robert Aldea, pacientul său.
Pentru personajele romanului, sexul e o traumă: Andrei e îndrăgostit de Nadia Vornicescu, dar relația cu ea e una imposibilă – Nadia e o femeie foarte ambițioasă și aproape frigidă, tentată de anarhism. Teodora Aldea, marcată de o iubire nefericită din trecut, nu-și poate găsi armonia estetică a vieții decât având în paralel doi amanți. În fine, Robert, trăind mai tot timpul în fața calculatorului, se îndrăgostește de o actriță porno. Sensul titlului romanului e dezvăluit în discursul lui Eugen Papadopol: efectele secundare ale vieții sunt sentimentele – ele au apărut doar ca efecte secundare în cursul evoluției ființelor vii.
În cele din urmă, tratamentul neurologului Visarion are efecte devastatoare asupra lui Robert, și asistăm la spectacolul descompunerii minții lui, un spectacol halucinant.
Romanul are o construcție polifonică, fiecare voce sunând firesc și având o identitate puternică. Desigur, cea mai pregnantă este vocea lui Robert, prin care intrăm în universul minții unui autist. Romanul e polifonic și în sensul că oferă o perspectivă asupra omului și lumii care e în același timp filozofică, psihologică și socială.

Andrei Cricoveanu
La Liceul Iulia Hasdeu am ajuns la șapte fără opt minute. Mihai Bravu era încă aglomerat, dar în zilele dintre Crăciun și Anul Nou se circulă mult mai bine decât de obicei. Pe Ferdinand, traficul spre Gara Obor era blocat de un troleibuz căruia i-au sărit captatoarele. De ce mi-a propus Nadia să ne întâlnim aici? Probabil e undeva prin preajmă. Din ce direcție urmează să apară? Bănuiesc că va veni pe jos. Sau poate totuși cu un taxi. Unde e? Imposibil să ghicesc, habar n-am cum arată viața ei. Nu știu decât că e foarte ocupată, și uite că și-a făcut timp pentru întâlnirea noastră. Parcă a ezitat puțin. Asta după ce m-a invitat s-o sărut pe V gândindu-mă la Mădălina Ghenea. Sau la ea. O ironie interpretabilă. Am ales interpretarea care-mi convine. Cine o fi Mădălina Ghenea?
Șapte și zece. Troleibuzul s-a pus în mișcare, circulația pe Ferdinand e fluidă. Stau chiar la intersecție, întorcându-mă pe rând către toate cele patru direcții de unde poate să apară. Nu știu de ce, cred că o să vină pe Mihai Bravu dinspre Ștefan cel Mare, și chiar sunt tentat să fac câțiva pași încolo. Dacă vine însă cu taxiul și nu mă vede... Rămân pe loc. Mă bucur că am sosit mai devreme și că eu o aștept pe ea, nu invers. De fapt, niciodată nu m-a așteptat ea pe mine. Obișnuia să întârzie, iar așteptarea e ofranda mea derizorie. Timpul aruncat la gunoi de dragul ei. Profit de ocazie, și-mi aprind o țigară. E mai frig decât mi-am închipuit, trebuia să-mi pun căciula, însă cu căciula în cap am o mutră insuportabilă, zici că sunt aurolac. Pe Mihai Bravu, destul de mulți trecători în ambele sensuri, pe Ferdinand, puțini, dar ăsta nu-i un argument ca ea să vină pe Mihai Bravu, statistica n-are legătură cu viața reală. Am încetat să-mi încordez privirea și să mă învârt ca un titirez. Nadia e foarte ocupată. Ce meserie! În ruptul capului nu m-aș fi făcut jurnalist. Să te ții la curent cu tot ce mișcă, să găsești ceva de spus despre orice tâmpenie, să iei hodoronc-tronc atitudine, să scrii ca un automat, să apari mereu la televizor, să ai de-a face cu atâta lume, niște cretini vulgari cu toții, să le pui întrebări (ce întrebări?), să te iei la trântă cu ei. Dar Nadia se descurcă, parcă nimic n-o atinge. Galopează drept înainte, ținând steagul sus. Panait a zis că seamănă cu Ioana D’Arc – și avea dreptate, măgarul. Eu cu cine semăn? Cu nimeni. Sunt un giraf.
Opt fără un sfert. Acum chiar s-a lăsat frigul, aș face câțiva pași pentru dezmorțire, fără să mă îndepărtez totuși de intersecție. Ofranda mea crește. Când vine, nu trebuie să mă găsească rebegit. Și nici un reproș, evident. Traficul a scăzut și pe Mihai Bravu, trecătorii s-au împuținat. Bucuria că aștept de-o oră învinge senzația de oboseală și frig. Dacă aș suna-o, ar fi un semn de slăbiciune. Și un reproș voalat. E liberă să întârzie, iar eu profit de libertatea ei, sporindu-mi ofranda. Unii dăruiesc flori și bomboane, eu îi dăruiesc lada mea de gunoi, în care se acumulează timp. Ea va simți asta, nu-i nevoie să i-o spun, și-mi va accepta ofranda cu eleganță, fără să-și sacrifice libertatea. Aș fi preferat o femeie supusă, care ajunge la timp la întâlniri? Spre rușinea mea, uneori sunt tentat să răspund DA. Însă când mă scutur și sap mai adânc în mine, găsesc răspunsul corect. Aș fi vrut să fie măcar puțin altfel? Nu. Sau poate că da. Răspuns fără sens, întrebare fără sens: pur și simplu așa e Nadia. Văd o femeie pe Mihai Bravu, parcă seamănă cu ea. Da, ea e. Îi fac semn. Se apropie. Nu e ea. Încep să mă simt vinovat pentru orgoliul masculin cu care-mi evaluez ofranda. Lada de gunoi nu poate fi un cadou, o ții ascunsă, arunci conținutul ei la ghenă. Tramvaiele scot un scârțâit nostalgic. Pe Ferdinand, se hurducă un troleibuz ca un acvariu cu pești morți. N-o sun.
Opt și douăzeci. Nu vine și n-are să vină, acum sunt sigur. Concluzia asta, la care am ajuns brusc, m-a eliberat. E ca o condamnare la moarte amânată sine die. Și mă bucur că nu vine. Nimeni nu întârzie o oră și jumătate, să fim serioși. Am scăpat de o presiune imensă. Mă bucur pentru mine, cred că nu eram pregătit s-o văd, dar mă bucur mai ales pentru Nadia: libertatea de a nu veni la întâlnire i-a rămas intactă. Chiar dacă mă rănește, iubesc libertatea ei. Aș putea pleca acasă, însă acum aștept nu ca să vină, ci ca să nu vină, ca să mă asigur că nu vine. Mă uit după femeile care trec pe stradă cu speranța că nici una din ele nu e Nadia. Fiecare confirmare primită mă încălzește puțin, foarte puțin, altminteri am cam înghețat, deși fumez țigară de la țigară. E jenant să te uiți după femei pe stradă, una chiar mi-a zis: „Ce-ai dom’le, ce te benoclezi!” S-a oprit în drum, era țâfnoasă, ar fi trebuit să plec, dar nu puteam părăsi intersecția. M-a înjurat și s-a cărăbănit. Din păcate, am în picioare pantofi de vară și ciorapi prea subțiri. Tropăi. Noroc că n-a dat încă gerul, dacă erau minus zece grade, muream. Pentru o clipă mi-a apărut în fața ochilor figura lui Rachel, dar am izgonit-o.
Nouă fără cinci. Mi s-au terminat țigările. Satisfacția confirmării că nu vine e treptat roasă pe dinăuntru de un animal insidios: dacă i s-a întâmplat ceva? Un accident de mașină, o criză cardiacă, a căzut și și-a luxat glezna, e la Spitalul de Urgență, i se fac radiografii, e pe masa de operație. Sau a fost chemată la azilul unde e internată maică-sa, aflată în stare critică, tocmai a murit, Nadia aleargă la pompele funebre, comandă la repezeală un sicriu, se ceartă cu cioclii. Câte nenorociri nu se pot întâmpla! Ezit, apoi îmi iau inima în dinți și o sun. „Andrei! Vai, iartă-mă! A venit la mine vară-mea, Neli, ne-am luat cu vorba și am uitat. Dacă-ți poți închipui! Îmi pare foarte rău... Ai stat până acum? Două ore! De ce nu m-ai sunat? Ești nebun! Trebuia să mă suni! Iartă-mă, te rog.”

Nadia Vornicescu
Obiectiv vorbind, Marius era un tip imposibil, și sunt convinsă că așa a rămas. Urmărindu-l cum își bea cafeaua, simțeam că orgoliul îi iese la iveală prin crăpăturile gesturilor, și-mi venea să-i spun, cu duioșie: nu ești decât un măgar ca toți măgarii ăștia din jur. Dar el ar fi interpretat greșit și duioșia, și exigența mea. Când l-am văzut pe stradă, după primele semne de exclamare care dădeau alarma în mine, mi-am zis: uitasem de el, afacerea asta trebuia îngropată de mult, n-o poți lăsa să putrezească. În drumul până la cofetărie, m-am bucurat că purtam pantofi cu toc, iar când ne-am așezat la masă, m-am lipit de spătarul scaunului și nu mi-am dat jos pardesiul. Sânii mei au rămas protejați de o stofă groasă, sub care puloverul strâmt i-ar fi putut trăda.
„Vreau să știu de ce m-ai părăsit.” M-au enervat nu numai cuvintele lui, dar mai ales felul în care mi le-a aruncat. „De ce zici că te-am părăsit? Ne-am despărțit pur și simplu. Cred că putem vorbi normal.” „Normal!” „Da, normal. Ți-ai dat și tu seama că era imposibil să continuăm. Are rost să mai vorbim despre asta?”
Mă dusesem la el pe seară, hotărâtă să-i spun că ne despărțim și că e definitiv. Nu mi-a fost deloc ușor, părea că nu înțelege. A trebuit să-i repet. Se scofâlcise tot, mi s-a făcut milă de el. „Cum? De ce? Ai pe cineva?” Am tăcut. E adevărat, îl cunoscusem între timp pe Valentin, dar nu ăsta era motivul – și, oricum, nu-l privea ce fac eu cu viața mea. De fapt, Valentin nici n-a contat, nu mi-aș fi amintit de el acum, dacă nu m-aș fi ciocnit pe stradă cu Marius, în drumul de întoarcere de la redacție. Atunci, în dormitorul lui, m-am simțit de hiper-căcat, recunosc. Se uita la mine, încerca să ghicească o explicație, se plimba nervos, se răsucea. Avea ceva de animal derizoriu rănit mortal, iar eu tăceam mai departe. Mi-a zis: „Bine, dar rămâi la mine noaptea asta.” Exact ce nu voiam. A repetat, și mai patetic: „Rămâi la mine noaptea asta, te rog.” Ce spera? Să se petreacă un miracol? Să am vreo revelație? Mă gândisem că trebuia să fie o vizită scurtă, să-i spun ce era de spus și să plec imediat, ca să tai posibilitatea oricărei scene. Când îl sunasem, s-a bucurat că vin pe neașteptate la el, de multă vreme îl evitam, iar bucuria lui m-a înspăimântat. Tot drumul am simțit un gol în stomac și înțepături în piept. Ajunsă la el în dormitor și văzându-l cum mă imploră, m-am temut că avea să se aleagă praful de planul meu și am început să mă lupt cu mila aceea unsuroasă care semăna cu o râmă – o tăiai în bucăți mici, și fiecare bucată devenea o nouă râmă. Când eram pe punctul s-o strivesc, s-a trezit în mine sentimentul dreptății: poate că Marius merita totuși să petrec cu el ultima noapte. Da, sufăr de o formă acută a sentimentului dreptății, asta e clar. Ce înseamnă că Marius „merita” nu mi-e la fel de clar, se ascunde acolo un nod încâlcit de întâmplări. Și atunci am început să mă dezbrac.
M-am băgat în pat, m-am acoperit cu plapuma. S-a dezbrăcat și el, fără să scoată un cuvânt, a venit în pat, s-a urcat pe mine. Nu voiam decât să se termine totul cât mai repede și să se facă dimineață. Îmi pipăiam de zor sentimentul dreptății, mă agățam de el ca să înving un gust acru lipit de cerul gurii. Marius se zbătea deasupra mea, eu mă străduiam să-l îmbrățișez aproximativ, fără ca mușchii coapselor să facă vreun efort. Pe urmă am adormit – un somn agitat, întrerupt de nenumărate ori. Mă trezeam, îl simțeam lângă mine și încercam să rămân nemișcată privind întunericul. Dimineața, m-am strecurat afară din pat. Eram deja îmbrăcată când Marius s-a trezit. Urma o nouă scenă penibilă, acum însă lumina îmi dădea mai multă forță. Nu-i venea să creadă că plecam și că era definitiv. A spus ceva dezarticulat în timp ce se îmbrăca. Un trup plăpând, cu umeri înguști și picioare strâmbe, un cap triunghiular, urechi clăpăuge, nas cârn – tot ce vedeam erau detaliile anatomice ale unui străin. Când s-a uitat în ochii mei ca un animal sfârtecat, mila și-a luat de la capăt viermuiala, divizându-se într-o groază de râme unsuroase. La naiba! Sentimentul dreptății nu mă mai zgândărea. Ce voia de la mine? Golul din stomac revenise, pieptul mă înțepa, dar am rămas fermă. Am strivit toate râmele dintr-un singur gest și am plecat fără să scot o vorbă.

Teodora Aldea
Stomacul mi-a dictat ce-aveam de făcut. M-am așezat în fața oglinzii și i-am chemat în ajutor pe zeii mei. Shiva, Brahma și Vishnu au venit pe rând, și-au făcut cu migală datoria pictându-mă și așezându-mi la urmă în jurul gâtului un colier masiv de chihlimbar. Împărăteasa Bizanțului se privea în oglindă. Porcul dracului! Mai ții minte când ne-am dus la Lucerna și ne-am plimbat pe podurile de lemn? Erai plictisit, dar eu vedeam pentru prima dată picturile triunghiulare prinse de grinzile acoperișului, umblam cu capul dat pe spate, trecând de la una la alta, mă împiedicam, și tu, elegant, îmi întindeai mâna ca să mă susții, așteptai răbdător când întârziam în fața imaginilor pline de schelete. Moartea care invada lumea, infernul nu-ți spuneau nimic. O artă convențională, mi-ai zis, și aveai dreptate. Ia mai du-te-n pizda mă-tii cu dreptatea ta! De unde atâtea schelete? mă întrebam eu. Ce caută aici poporul ăsta de morți? Ne intră în casă, dau mâna cu noi, suflă în trâmbițe. Armate de schelete deasupra mea, și tu zâmbeai protector, stilul epocii, găsești cu miile în muzeele din Germania tablouri cu schelete, nemții sunt morbizi. N-aveam puterea să te-ascult, nici tu n-aveai chef să-mi faci conversație pe pod, doar îmi conduceai pașii. Pe urmă ne-am așezat la o terasă pe malul râului, mă întrebai ce cred, râul se scurge în lac, sau lacul se scurge în râu? Nu-mi ardea de întrebări idioate când în mintea mea dansau scheletele, dar mi-au căzut ochii pe mâinile tale frumoase și am găsit în ele salvarea. Nu ți-ai dat seama de asta, îi tot dădeai cu râul și cu lacul, îmi vorbeai de englejii care au cumpărat vile luxuoase la Lucerna în secolul XIX, ironii fine, toți erau niște barbari păduchioși în afară de italienii tăi elvețieni. Nu pot să te contrazic, pot numai să te urăsc pentru mâinile tale oribil de frumoase, care, cu un gest de scamator, făceau să dispară într-un joben scheletele și scoteau de-acolo iepurași de ciocolată. Iar eu te-am admirat și am crezut că te înțeleg, porc bătrân!
Și chiar în timp ce împărăteasa Bizanțului vorbea de una singură cu un nenorocit de elvețian, a sunat telefonul. Nadia: „Sunt aici, aproape. Urc la tine, am să-ți spun ceva.” „Nu se poate.” „De ce?” „Nu sunt acasă. Sunt la miting, în Piața Universității.” „Curios, nu se aude gălăgie.” „M-am retras pe Edgar Quinet.” „Aha. Păi, vin și eu în Piață.” Asta-i bună! „Nu mai stau, am o întâlnire. Îmi pare rău...” „Bine, bine, lasă, vorbim altă dată.” A închis. M-am scuturat și l-am invocat pe Vishnu ca să-mi regăsesc vocea întreruptă de paraziții Nadiei. Nu-i ușor să fii împărăteasa Bizanțului.
Da, Michele, așa a fost. Și pe urmă m-ai dus pe niște străzi care urcau până la un leu sculptat în stâncă. Zăcea în agonie, străpuns de-o săgeată. Privire îndurerată, omenească, un leu care îți trezea compasiunea. Mi-ai zis ceva despre Revoluția Franceză, nu mai țin minte, făceai pe ghidul turistic plictisit, zâmbeai fin băgând și leul în joben, ca să scoți din nou iepurași de ciocolată, și te-am iubit atunci, escrocule, pentru că sictirul tău avea stil, nimic nu-ți ajungea la nas, nasul tău era cu douăzeci de centimetri mai sus decât nasul meu, pe care îndrăznisem să-l cred Everestul. Am adorat un scamator ordinar. Iar eu eram împărăteasă! Ce mă enervează cel mai tare e că ai făcut o scamatorie și cu orgoliul meu, l-ai băgat și pe el în joben, și n-ai mai scos nimic, nici măcar un iepuraș de ciocolată. Asta nu pot să ți-o iert. Așa că te condamn să arzi în flăcările iadului pentru trei eternități și jumătate, să-nțepenească pe drum pompierii și SMURD-ul, să nu ți se consume benzina din sânge, să-ți simți fiecare celulă incendiată, farsorule, părul tău rar și grizonant să fie o torță, plămânii un cuptor, inima o gaură încinsă. Și n-am să-ți mai trimit nici o poză cu balene și surfer, pentru că ești prea deștept ca să pricepi.
Obosisem. Se insinuase și un dezgust chimic față de mine. Mă apăsa coroana invizibilă de împărăteasă a Bizanțului, mă apăsau toate obligațiile protocolare, toate subtilitățile-capcană din viața mea. Iar atunci l-am invocat pe Shiva, care și-a făcut datoria cu furie divină.

Fragment din discursul de recepție la Academia Română a lui Eugen Papadopol

Nu în rai vom ajunge, o spun gândindu-mă cu nostalgie la Dante, ci într-un nou purgatoriu, purgatoriul digital, limitat și el de consecințele teoremelor lui Gödel, ale relativității și mecanicii cuantice, acești monștri care ne hăituiesc rațiunea. Mai bogat decât purgatoriul biologiei, mai interesant, e de presupus, mai trainic, cu siguranță, însă, vai!, tot purgatoriu, spre dezamăgirea sufletelor gingașe cu înclinații teologice, dar și a marilor pesimiști. Închis în capsula timpului meu, ca fiecare dintre noi, unii morți, alții nenăscuți, încerc cu ironie exercițiul de a ieși imaginar din ea. Trecerea către purgatoriul digital nu se va face fără convulsii, vor fi agitații, violențe, probabil și războaie. Victime ale felului uman de-a fi, ne vom agăța irepresibil de condiția noastră, și vom provoca pesemne dezastre în ziua de mâine, riscând să compromitem orice predicții pentru cea de poimâine. Vom trăi o perioadă intermediară, la fel ca în istoria vechiului Egipt, când hicsoșii au invadat regatul și l-au aruncat în haos pentru o sută de ani. Toate acestea țin de politică, și vă mărturisesc, cu un amestec de orgoliu și rușine, nu mă pricep deloc la politică. N-aș vrea să jignesc pe nimeni, dar mi se pare că e ocupația oamenilor cu un coeficient de inteligență scăzut și foarte multă ambiție, iar asta e valabil nu numai în România. Se înțelege de la sine că nu mă refer aici la distinșii colegi academicieni care și-au suspendat munca intelectuală în folosul a ceea ce ei percep a fi binele public. Rămânând circumspect în lumea matematicii, îi privesc cu sinceră admirație. În schimb, către acei oameni proști și ambițioși suntem condamnați să ne întreptăm speranțele de a trece cu bine peste perioada intermediară care se zărește deja la orizont, pentru a ne transfera complet inteligența pe un suport mai puțin perisabil și a intra într-un nou stadiu al complexității, lăsând în urmă carbonul, cu toate aventurile lui mirobolate, cu suferințele degetelor de la picioare, amorurile rănite și angoasele abisale.
Când spun însă că vom ajunge în purgatoriul digital, mă las înșelat de insidioasa persoană întâi, mereu gata să-și scoată coarnele de sub aparențe generoase. Nu noi vom ajunge, ci niște entități obscure care vor moșteni câte ceva de la noi – poate angoase și amoruri, dar nu și fragilele degete de la picioare. Nu, nu vom mai fi noi. Și, în fond, ce înseamnă noi? Noi, cei din vremea Sfântului Augustin, noi, cei din vremea hicsoșilor, noi, cei de când ne-am dat jos din copac, nu suntem de fapt noi, la mijloc e doar iluzia naturii umane eterne și imuabile, care ne îndeamnă spre forme excentrice de necrolatrie. Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt galaxiile, stelele, planetele, munții, râurile, pietrele, copacii, iarba, florile, gândacii, lăcustele, șerpii, crocodilii, rechinii, balenele, dihorii, elefanții, Euler și Gödel, Newton și Einstein, Bach și Beethoven, Michelangelo și van Gogh, Dante și Shakespeare, Dorel și Nicoleta, domniile voastre, eu, speranțele, angoasele, amorurile și degetele de la picioare. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatoriul digital. Concluzia e inevitabilă.

Robert Aldea
Prea întuneric, nu mă pot uita la ceas. Trebuie să număr. În gând. Să nu rămân în urmă, să n-o iau înainte. Pulsul, respirația. În mine se mișcă ceva. Sunt un cronometru uman. Cât de precis? Număr în gând. Uneori gândesc cu voce tare. Mă aud și sunt surprins. Trebuie să mă controlez. Greu să fii atent la atâtea lucruri în același timp. Oricum, rezultatul e aproximativ. Și, chiar dacă m-aș uita la ceas, nu m-aș putea concentra asupra lor. Aproximații.
O cursă pe secundă. Să zicem. Ritm constant, mișcare regulată. Ca un piston. Înainte și înapoi. Nu se vede la fel de bine ca într-un film, dar asta-i realitatea. Am văzut la televizor o emisiune care se chema „Realitatea bate filmul”. Nu înțeleg. Cum o bate? Ar putea fi de râs. Acum nu-mi permit. Realitatea se află pentru prima dată în fața mea, și nu văd mari deosebiri față de film. Ce e realitatea? Suspensie.
Ritmul a crescut. Două curse pe secundă. Totuși, în film se vede mai bine. În realitate trebuie să-ți închipui unele lucruri. Filmele înseamnă mai mulți ochi răspândiți peste tot. Eu n-am decât doi ochi, foarte apropiați. Dacă aș putea să-mi scot unul, să prelungesc cu un cablu nervul optic, să fixez ochiul pe un braț telescopic și să-l apropii... Dar nu-mi dau seama cum ar decoda creierul semnalele primite. Cum s-ar descurca creierul meu? Nici cu amândoi ochii la locul lor nu știu cum se descurcă. Mă mulțumesc cu ce văd.
Ritmul a scăzut. O cursă pe secundă, poate mai puțin, mi-e greu să determin. Am renunțat la numărătoare, era inutilă. Aproximații grosolane. Te ajută să înțelegi ceva? Acum, spinarea lui Emil s-a oprit. Teo a făcut o mișcare din șolduri, și-a rotit coapsele, așa încât gambele s-au apropiat, iar călcâiele s-au înfipt în fundul lui. Patru rotații în total, câte două din șolduri și din genunchi. Nu-mi dau seama cu ce forță împing călcâiele ei în fundul lui Emil. De aici, din spatele ușii crăpate, se vede prost.
Norocul meu că Teo n-a fost atentă să închidă ușa. Trebuia să văd și eu odată și odată ce se întâmplă în realitate. Ca să înțeleg. Am citit pe internet într-un articol: filmele nu te ajută să înțelegi ce se întâmplă în realitate. Era vorba despre o expediție în Himalaya, dar nu contează. Realitatea e realitate și în Himalaya, și în dormitorul lui Teo. Asta nu-i o ipoteză. Din dormitorul lui Teo, dacă mergi foarte mult, poți să ajungi în Himalaya. E aceeași realitate. Filmele însă nu sunt unul și același film. Nu poți să ajungi dintr-un film despre alpiniștii din Himalaya într-un film porno. Asta înseamnă că realitatea e una, filmele sunt mai multe. O concluzie logică. Dar dacă există mai multe universuri, așa cum am văzut într-un documentar științific? Mai multe universuri care nu comunică între ele. Complet separate. Atunci ar însemna că există mai multe realități. În cazul ăsta, realitățile ar fi la fel ca filmele. La fel ca filmele.
Emil s-a ridicat. Cred că are un penis mai mare decât al meu. N-am cum să-l măsor de-aici. S-a rotit pe-o parte, Teo s-a rotit și ea. A coborât puțin. E cu capul în dreptul zonei lui pubiene. Execută mișcări de du-te-vino. Se vede foarte prost. Lumină slabă, dată de veioza peste care Teo a așezat o pânză albastră. Chiar dacă se vede prost, pot deduce pe baza filmelor. Și deduc. Teo și-a băgat în gură cilindrul lui de carne și mișcă regulat capul. Bănuiesc că buzele rămân lipite de cilindru. O ipoteză. Dar ce simte el? Ce simte el? Ce simte el? Supensie. N-am nici o pereche de buze la dispoziție. În afară de ale mele. Am încercat odată să-mi vâr penisul erect în gură. Imposibil. Nu sunt destul de flexibil. Când am vrut să mă aplec după un pix pe care-l scăpasem pe jos, o fată de la firma de soft mi-a zis că am oase în burtă. Cred că era de râs, pentru că în burtă nu pot fi oase. Rămân în suspensie.