Lună de lună, fie că e vorba de scriitori sau editori, traducători, librari, PR-manageri sau redactori de carte, cei trei invitați vor răspunde întotdeauna la aceeași întrebare: dacă ai putea schimba ceva în felul în care funcționează lumea editorială în România, care ar fi primul lucru pe care l-ai face și de ce?
dosar realizat de Bogdan Coșa
Bogdan Ghiu
Bogdan Ghiu ©| foto de Andrei Păcuraru
Ca traducător și, implicit, editor, co-autor, în special de teorie și, în general, de texte de și pentru gândire, de provocare și înnoire a gândirii, deja sunt nostalgic, dar pot spune că mi-am îndeplinit „misiunea”, adică mi-am satisfăcut refulările obiective, de tinerețe.
După sufocarea și închiderea din ultimul deceniu al comunismului băștinaș, am profitat de nesperata fereastră istorică a anilor 1990-2000, și am tradus teorie, cum se spune, ca înecatul. Editurile românești erau și ele la început, pasiunea recuperatorie a culturii române era foarte mare, și tot acest moment de deschidere și de foame culturală coincidea, în plus, cu apogeul (urmat imediat de clasicizare și de ieșirea biologică din scenă) al marii generații ’30, a gânditorilor așa-numitei
French Theory: Foucault, Derrida, Deleuze, Bourdieu, Baudrillard etc., împreună cu autorii lor „de sprijin” precum Artaud sau Bataille. O întreagă tradiție, o întreagă istorie culturală. Se băteau editurile „mari”, Humanitas și Univers (în perioada când era condusă de profesorul Mircea Martin) pe Foucault, deci pe mine.
Azi, fereastra istorică s-a închis de mult, capii gândirii poststructuraliste s-au retras în istorie, iar la noi a învins conservatorismul ideologic, care nu încetează să facă ravagii la nivel mondial, readucându-i neașteptat de repede înapoi în actualitate pe maeștii deconstrucției. În ceea ce mă privește, am devenit captivul propriilor opțiuni și al propriilor autori, pe care însă nu se mai bate nimeni. Noroc cu două edituri mici și clujene, nu bucureștere, precum Idea și Tact, care mai asigură publicarea de teorie în limba română.
Care ar trebui, așa cum se întâmplă, de mult, în întregul Occdident, să fie asigurată, promovată, în schimb, de editurile universitare. Care însă nu fac decât
să publice ne-public, adică în cerc pur confidențial și, mai grav,
auto-validant, contribuții universitare de multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, fără anvergură, dar aducătoare de grade universitare și asigurătoare de călduțe cariere cu ecou pur local.
Din fereastra anilor 1990 m-am trezit, iată, în vid, în totalul dezinteres al culturii române actuale, pe întregul său lanț, de la editori până la cititori, pentru creația și dezbaterea teoretică.
Dar
ce ar trebui să facă imediat, dar absolut imediat, editurile românești ar fi să publice numele traducătorului, acest co-autor, imediat sub cel al autorului. Dar în condițiile în care în România traducerile se plătesc mizerabil și sunt, în consecință, făcute prost, „la metru”, trebuind să fie „corectate” în aceste ateliere de reparații care au devenit, în bună măsură, editurile românești, nu cred că o astfel de „revoluție”, care presupune, tocmai, teorie, gândire teoretică inovatoare, de avangardă, asupra ideii de traducere și, plecând de la ideea de traducere, asupra înseși ideii de cultură, care trebuie urgent reformată, scoasă din moartea clinică în care zace, nu am nicio așteptare și nu îmi fac absolut nicio iluzie. Aproape în nici un sens și în nicio direcție. Mă simt, să zicem, asemenea marelui artist Ion Grigorescu, care în anii ’70 se filma făcând performance în bucătărie, nu în spațiul public, unde ar fi trebuit, dar era imposibil.
Iulia Gorzo
Iulia Gorzo ©| foto de Laura Papadiuc
Îmi dau seama, străduindu-mă să răspund la întrebarea asta, că nu-s tocmai omul potrivit pentru a emite păreri despre lumea editorială din România. Și asta pentru că, prin statutul meu de traducătoare freelance, care nu a fost angajată niciodată într-o editură și care trece pe-acolo strict ca să semneze contracte pentru noi traduceri, poziția mea a fost întotdeauna marginală. Mă uit, mă interesează, citesc despre asta, dar nu am o imagine atât de clară pe cât mi-aș dori. O fi vina mea, că m-am ținut mereu departe, în ciuda firii mele prietenoase, o fi o lipsă de transparență a acestei lumi, o fi o compartimentare nu știu cât de profitabilă, dar cu care ne-am obișnuit cu toții – traducătorul traduce singur, la el acasă, redactorul redactează tot singur, editorul își bate și el capul singur cu ale lui, cât despre distribuitori, nu pot decât să presupun că tot singuri și obidiți se simt și ei. (Nu mai comentez care și pe cine înjură în singurătatea lui, e clar, nu scapă nimeni nejumulit.)
Cam multă singurătate într-un lanț de oameni care, până la urmă, se plac, nu se plac, se respectă, nu se respectă, tot au nevoie unii de alții și ar trebui să tragă cu toții cam în aceeași direcție măcar din motive pragmatice (vrem să iasă cartea bine, să se vândă bine, să luăm bani buni pe ea) dacă nu din vreun idealism legat de valoarea culturală a produselor la care și cu care lucrăm.
De multe ori, nu există nici măcar dialogul elementar dintre traducător și redactor (personal, m-am crezut ani de zile o traducătoare mediocră pentru că singurul feedback pe care-l primeam la vremea aceea de la redactori, când îl primeam, era un „Mda, e OK” sec, fără detalii, comentarii sau manuscrisul corectat, spre dumirire),
ceea ce, evident, e în dauna cărții și a cititorilor. De atunci, lucrurile s-au schimbat în cazul meu, primesc feedback foarte prompt și competent, dar știu mulți alți colegi care trec și ei prin faza „Mda, e OK”.
Poate că asta ar fi de schimbat în primul rând, pentru că ține de noi, se poate face și în condițiile noastre de sărăcie și precaritate. Mai ales că am citit și răspunsurile editorilor și ale scriitorilor la aceeași întrebare și toți par a fi de acord că e nevoie de coeziune, de dialog, de parteneriat. Ăsta ar fi un pas, dar să recunoaștem că oricât de parteneri ne-am strădui să devenim și oricât ne-am dori să profesionalizăm breasla, fără niște
politici coerente de susținere a culturii scrise, a culturii în general, care ar trebui să vină de la un stat puternic și limpede la cap, fără
un sistem de granturi, burse, subvenții acordate transparent și constant, fără
o reformă autentică în educație, vom rămâne cu toții la stadiul de „Mda, e OK”.
Ciprian Șiulea: Piața cărții, o piață care rămâne de creat
Ciprian Șiulea ©| foto din arhiva personală
Piața de carte din România mi se pare îngustă și săracă, și cantitativ și calitativ. Cantitativ știm cât de mici sunt vânzările totale și cât de puțini cititorii, calitativ părerea mea e că, deși numărul de titluri e relativ mare (reversul tirajelor foarte mici), de pe piață lipsesc genuri întregi foarte importante. De asemenea calitativ vorbind, nivelul editării volumelor scrise în limba română și al traducerilor din limbi străine e foarte precar.
E destul de greu de spus de ce se întâmplă asta: când ai fenomene atât de ample precum cartea, ai întotdeauna pe de o parte situații și acțiuni punctuale și un cadru mai general și mecanisme sistemice.
Eu nu prea văd eforturi ale editorilor de a lărgi piața și de a diversifica genurile (nu titlurile, genurile), de a crește astfel numărul de cititori, pe de altă parte e adevărat că poate fi invocată și situația din celălalt capăt, respectiv dezinteresul cititorilor potențiali, ca să nu mai vorbim de
lipsa aproape absolută a politicilor statului de sprijinire a pieței cărții sau declinul unor domenii conexe precum învățământul (mai mult în calitatea lui de consumator de carte, decât de producător de profesioniști în domeniu – profesioniștii se pot forma relativ ușor, trebuie doar să vrei s-o faci).
Ce ar trebui făcut?
Ar trebui ieșit din individualismul foarte limitat în care se mișcă acum lucrurile. Editorii preferă să exploateze nișe cunoscute, un public foarte îngust: asta înseamnă prețuri mari, tiraje mici, titluri relativ multe și un domeniu în general foarte precar (întâmplător sau nu, un stil de business care rimează perfect cu direcția dominantă a culturii noastre, acel conservatorism estetizant care valorizează la maxim snobismul și consumul de prestigiu). Astfel,
un prim lucru de făcut ar fi ca editorii să încerce să acceseze noi categorii de public, atât prin politici comerciale (prețuri, difuzare etc. – o „popularizare” de tipul celei încercate de ziare și reviste în anii trecuți), cât mai ales prin noi genuri care acum lipsesc.
Care sunt ele? Cam tot ce înseamnă non-fiction, gen cu numeroase subcategorii pe care le cunoaștem de pe piețele de carte mature din Occident: cărți pe teme istorice, politice, artistice, de urbanism și arhitectură, ecologie, economie, evenimente contemporane importante etc etc., însă nu la nivel academic, ci împachetate într-o formă accesibilă și având o relavanță mai directă decât teoria, în același timp păstrând un anumit nivel. La noi numeri pe degete cărțile de genul ăsta, însă acest gen de non-fiction care are o legătură cu realitatea și societatea imediate e o verigă esențială din relația cu cititorul – asta ar fi modalitatea de a atrage noi cititori, asta ar satisface o funcție esențială de cunoaștere a cărții.
Un al doilea lucru de făcut ar fi ca actorii din domeniu să se asocieze și să acționeze în comun – ceea ce nu ar fi nici pe departe suficient, dar minim necesar. Ar fi tot o promovare a intereselor proprii, dar la un nivel superior celui strict individual, ceea ce ar avea ca efect măcar lărgirea pieței cărții în interesul comun al editorilor, dar într-o formă care ar trebui să fie benefică și cititorilor, probabil și traducătorilor și scriitorilor. Pentru asta,
ar fi nevoie ca editorii să stabilească de comun acord o strategie de dezvoltare și să acționeze în comun pentru realizarea ei. Din câte știu eu, asociația (asociațiile) editorilor sunt în momentul ăsta destul de departe de așa ceva – dar, ca să fim corecți, nu doar lor le lipsește acțiunea comună, traducătorii nu au avut nicio formă de asociere eficientă până acum câțiva ani, ceea ce e de neînțeles și, în particular, catastrofic pentru interesele lor.
În sfârșit,
un al treilea lucru de făcut, probabil cel mai important, ar fi tot o acțiune comună, de data asta generală, de presare a statului să adopte acele politici inexistente acum: susținere a achiziției de carte de către instituții de stat (și nu numai), susținere a distribuției, a formării profesionale, revitalizare a editurilor de stat care să impună un standard în domeniu, eliminarea completă a TVA-ului etc. Evident, asta ar merge complet împotriva trendului actual, care e de privatizare furioasă a orice și de retragere a statului din orice – dar trebuie să fim foarte conștienți că fără acțiunea statului nimic important nu se va schimba. Ideea că piețele se nasc de la sine, că e suficient să lași libertate ca să înflorească tot felul de domenii e o aberație.
Piețele sunt susținute prin reglementări stricte și, în multe domenii, prin subvenții – și, mai ales, la început ele sunt create de sus în jos. Dacă vom aștepta ca piața cărții să se dezvolte de la sine vom aștepta mult și bine. Nu e nici pe departe o situație unică – avem, de exemplu, domeniul conex al mass-mediei care, cel puțin pe segmentul tipărit, e într-o stare și mai gravă decât piața cărții, practic e complet prăbușit și e atât de evident că el de la sine nu se va redresa, că nu are resursele, capacitatea și poate nici motivația de a o face.
Ar fi nevoie și de niște studii serioase despre piața de carte și domeniile conexe, la care statul ar putea colabora cu asociațiile profesionale din domeniu. Asta pentru a fundamenta cum trebuie strategiile necesare, altfel oricine își poate da seama cu ochiul liber cât de tristă e starea de fapt. Dacă ieși din centrul Bucureștiului și al altor câtorva orașe mari, libăriile sunt ceva foarte rar în care, pe lângă papetărie și jucării, găsești și câteva titluri de la editurile foarte mari și niște literatură comercială – nu că literatura comercială ar fi rea, dar sărăcia ofertei e deprimantă. E o situație care trebuie schimbată și care poate fi schimbată – pentru asta nu e nevoie de niciun geniu, ci de ceva mai simplu dar mai greu – de voința de a o face.
