Rumänische Ecke: Ionuț Chiva, fragment dintr-un roman în lucru

Interludiu în două mișcări

1. Copiii Hildei
Prietenia Hildei cu Sofia debută într-o dimineaţă de iunie.
Era o dimineaţă ca oricare alta, ne place să ne imaginăm, în fine, ca oricare alta de cînd cumpăraseră casa – Sabine era la muncă, David cu muncitorii care se foiau tot mereu pe deasupra capului Sofiei, cum se pusese în fund între ei cu trei păpuşi. Hilde se opri în dreptul porţii verzi de lemn, ca de ranch cumva, şi, lătrată de Egon şi Andor, care se căţăraseră cu picioarele din faţă pe poartă şi dădeau frenetic din cozi stropind-o pe nebuna Hilde cu bale printre colţii arătaţi pînă la gingie, se uită o vreme în curte, nebăgată în seamă de muncitorii aduşi din România cam pe şest – a trecut în vara aia o clipă în care David să nu cugete la cum ar fi, nu să cugete la cum ar fi, în care David să nu-l vadă mereu pe vreunul dintre ei căzînd de pe acoperiş în cel mai nefericit mod, astfel încît să-şi rupă gîtul de muchia terasei pînă să atingă pămîntul? Să nu vadă flexuri retezînd intestine, trepte cedînd, bormaşina penetrînd craniul cînd băiatul care o lucrează se preface, într-un moment de relaş şi distracţie, că are în mînă de fapt un automat cu care trage dîndu-se peste cap, a trecut o clipă în care să nu fi văzut restul filmului şi fraţii Dardenne?
Să lăsăm.
Era o dimineaţă de iunie ca oricare alta şi pînă la urmă Hilde o chemă pe fată la poartă. Sofia se sculă împiedicată, fără chef, ca copilul răsfăţat, pentru care nimic nu mai e un eveniment, care ar fi putut fi, însă de la jumătatea distanţei se repezi aprinsă călare pe poartă, ca copilul bun care era de fapt, de îi sticleau ochii la orice cîrpă, ca un golden care într-o zi mai bună iubeşte şi o coadă de mătură.
- V-aţi mutat aici? trecu direct la subiect Hilde, apucînd-o pe fată de laba piciorului, cum încălecase coama porţii ca pe cal.
- Da, acuma...mai acuma patru zile sau aşa, făcu Sofia, privind în praf şi frecînd la o şuviţă aurie.
- Ştii să-i potoleşti pe cuţu?
- Da, sigur. Andor, Egon – tăcerea!
Cîinii se lăsară de pe poartă mîrîind înfundat şi apoi se împrăştiară prin curte, mîrîind ca şi cum ar bodogăni, unul înspre bazinuţul cu plante de apă de lîngă pergolă şi celălalt în spatele serei, urinînd în suveranitate absolută în trecere peste stratul cu crini.
- Aşa...ce linişte proaspătă! Aşa a fost făcut locul ăsta, draga mea, pentru asta, nu pentru altele...Eu sunt Hilde von Hofmannsthal, tu?
- Sofia Kron, minţi fata.
- Eşti nemţoaică?
- Clar.
Odată pornită pe panta fabulării, nu atît a minciunii, nu o mai opreai pe fata asta.
- Ce ciudat. Vorbeşti o germană de parcă ai vorbi-o doar cu mama ta.
- Cum vine asta?
Hilde se uită o vreme într-o parte pe cîmp, părînd că nu va mai răspunde.
- Corectă, dragă, corectă. Pedantă şi pură...
- Pedantă, făcu Sofia privind-o pe nebună pentru prima dată în ochi, pedantă deci: ce înseamnă asta, cuvîntul acesta?
- Cînd ai un băţ în cur şi mergi aşa, făcu Hilde cîţiva paşi rigizi, ca şi cum ar fi avut, vorba ei.
- Lol, păi asta nu-i prea bine.
- Da, lumea mediocră din ziua de azi aşa tinde să creadă. Dar tu nu eşti mediocră, nu, păpuşa? Doar că mai vorbeşte gura fără tine, este?
- Da, păi David mereu zice că gura mea dacă ar fi să stai să asculţi...
- Cine e David?
- Tata. Care nu vorbeşte.
- E mut?
- A, nu, lol, nu vorbeşte germană – dacă mă-nţelegi, completă şi apoi începu să rîdă.
- Ca nişte clopoţei faci, îi spuse Hilde, zîmbind cu ochii înmuiaţi parcă de lacrimi dintr-o dată. Ce-i asta, "dacă mă-nţelegi"?
- Vorba noastră, a mea și a lui taică-miu.
- Cu mine n-ai încă o vorbă, spuse Hilde, după care se aplecă peste urechea fetei şi-i şopti ceva, lăsîndu-şi limba să-i atingă lobul la final.
Sofia sări de pe poartă şi dădu să plece, se depărtă cîţiva paşi – după care se apucă să rupă frunzele moarte ale unei plăntuţe din ghiveci.
- Hei, blondo!
Se uită înapoi peste umăr, clipind parcă mai des.
- Pe acolo îmi plimb eu ceata de copii, îi spuse Hilde cu un aer jovial, arătînd vag spre cîmp, spre vastul cîmp, arătînd foarte general.
După care îşi înfundă mîinile în buzunarele pantalonilor şi o porni spre zisul cîmp, dispărînd parcă o clipă în umbra tufelor de lîngă cruce, reapărînd vălurită, strălucitoare sub soarele de foc deja de deasupra cîmpului şi landului şi lumii, surdă la vocea de cristal a Sofiei, care striga isteric de tîrziu după ea "ce copii domne? stai domne puţin, n-auzi? ceeeee cooopiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii...??"


Trei zile de praf pentru Sofia. Reverii în fundul grădinii, pînă să descopere părinţii un cuib de viespi și să n-o mai lase nici acolo, cărţi imposibil de găsit în sacii răsfiraţi prin casă, mîncare pe genunchi, plictiseală, haos şi praf.
În a patra seară Hilde trecu prin dreptul porţii cu o ceată de copii după ea.
Sofia se luă după ei pur și simplu, ieșind pe poartă și urmîndu-i (că doar de asta se mutaseră la țară, ca să poată umbla copilul cît vrea de capul lui, printre altele). Pietrele le scîrțîiau sub tălpi pe drumul traversînd cîmpul într-un S blînd înainte să se piardă în pădurea întunecată deja. Se nimerise între doi băieți - Franz al Hildei era unul dintre ei, care îi și luă mîna zîmbindu-i și privind-o de sus clar, limpede, sectar. Mergeau în tăcere, dinspre pădure se auzeau ultimele păsări chemîndu-se agitate, urlîndu-și prezența stăpînitoare peste domeniu, fiecare după dispoziție, vîrstă, împingere genetică. Tot așa și copiii, de vîrste foarte diferite, cum poate doar la țară mai poți vedea copii de cinci ani umblînd în aceeași gașcă cu adolescenți...deși ca o armată stăpînită de același hieratism în seară, îl mai vedeai pe cîte unul furișînd o privire dintr-o parte către Sofia, altul își îngăduia cîte o șoaptă etc. Cum sunt copiii.
Ajunseră la hambarul din mijlocul cîmpului.
- Ne oprim, pulărăilor? întrebă Hilde cu un zîmbet larg, săltîndu-se în remorca goală.
Copiii se așezară pe pămînt, într-un fel de semicerc în fața ei, care mai aproape, sub acoperișul găurit al hambarului, care sub acoperișul cerului de purpură.
Păsările tăcuseră, din pădure doar foșnete rare aduse de vînt.
- Ne spui tu, Adrian? întrebă Hilde din remorcă.
Un băiat înalt, brunet, cam tocilar cu cămașa în carouri cu mînecă scurtă și buzunar la piept, se sculă dintre cei așezați în primele rînduri și, venind la dreapta lui Hilde, lîngă remorcă, începu să le vorbească:
- Pula, pizda, sloboz, găoz. Stefan, zi ”noroc”.
- Noroc, se auzi vocea unui băiețel blond, tuns castron.
- Așa, noroc, pe pulă să te-ntorc! Îmi sugi și mie cît e ceasul?
- Mușc-o jumate! strigă Franzi de lîngă Sofia, cu un zîmbet generos, sportiv, întipărit pe chip.
- Dă-ne un ”salut”, Francesco! îi răspunse Adrian la fel de vesel, de easy, cu lentilele ochelarilor lucind roșiatic.
- Salut! răspunse Franz.
- Așa, să te fut! Sofia, se întoarse Adrian spre fata noastră, sfredelind-o, cum se zice, cu privirea, Tzio-Mping Tzio-Ndes?
- Să ți-o dau la slobozel! strigă Sofia rîzînd, lipsit de sens, însă spontan. Măcar.
- Sofia, ai Fanta roz?
- Da, răspunse fata behăind de rîs și lăsîndu-se pe spate pentru a încerca să se dea peste cap, căzînd într-o parte peste fata de lîngă, care se prăbuși la rîndu-i la pămînt sughițînd în hohote.
- Ratați și fii de ratați, reluă Adrian aproape în întuneric acum, Domnul mi-a vorbit și eu la rîndu-mi am fost și am văzut: l-am văzut pe Asrael împungînd-o cu puloiul lui pe Tîrfa Babilonului...
-...mușcîndu-i țîța! strigă Franz de lîngă Sofia, cu ochii lucind în, deja, noapte.
-...și am participat, prieteni, am sărit între ei și m-am băgat! La copulație, la schingiuială! Și a fost...
-...de neuitat! strigară toți copiii în cor, în afară de Sofia, care nu știa încă nimic.
Peste cîmp, în pădure, neștiut de nimeni căpriorul ieșea în luminiș sub luna de argint, cu nasul umed fremătînd, scurmînd pămîntul cu un picior din față. Viermi secționați își luau la revedere, cucuveaua plana neauzită printre copaci.
- Nu ne mai vedem deloc, pizde proaste, spuse Hilde din remorcă, nu faceți niște lumină, un foc de tabără?
Patru umbre se repeziră în fundul hambarului, rostogolind de acolo cîteva cauciucuri uzate. Le dădură foc. Puțea oribil, dar ardea strong, pînă la cerul negru.
Sofia se trase mai aproape de foc, urmată de Franz, băiatul lui Hilde.
- Îți place? o întrebă băiatul mai în aparte, în vreme ce Adrian își relata în continuare aventurile cu Tîrfa Babilonului și așa mai departe.
Nu știa ce să-i răspundă. Se întreba deja ce-o fi pe acasă, cu ochii în foc, s-ar fi dus poate, dar bezna se lăsase peste cîmp de-acum și nu mai avea cum să se întoarcă. Nu singură, în orice caz.
- Nu știu ce să-ți zic, a fost distractiv.
-...și după ce i-am bătut cuiul, a dreq, i-am dat frații mei să sară! Cu poooo-zi-țiiiii! își continua Adrian relatarea, urcat acum în remorcă, alături de Hilde, ghemuită la picioarele lui, mamelindu-se singură. Ce gemete...
-...ce chiuituri! completară copiii, care mai completară, cum cei mai mari începuseră deja să se lingă, unii ducîndu-se mai încolo, în bezna de pe cîmp, ceilalți trăgîndu-se, dimpotrivă, mai spre foc.
- Poți să mai vii cînd vrei, n-o slăbi Franz pe Sofia. Vrei să te duc acasă acum?
Sofia tresări.
- Nu, că dacă vreau știu eu să mă duc...tu stai aici..., spuse uitîndu-se alertă în jur, în toate părțile.
- Dar anal i-ai dat-o? strigară către Adrian copiii care mai strigau.
Apucînd-o de păr pe Hilde, cum îi dădea la muie în hambar, Adrian strigă:
- Da, cu bășini!
Sofia se ridică de lîngă focul puturos pînă la cer, ca și cum ar porni-o spre casă, însă se smuci brusc spre invers, spre pădure. Ieșită din conul de lumină aruncat de foc, auzi foșnituri în dreapta. Se apropie precaut de buza drumului, era o pereche care se acupla în iarbă, supravegheată de un grup de pitici. Unul dintre copiii de pe margine se apropie de ei și urină pe fața fetei, după care se apucă să o tragă de sfîrcuri.
Sofia trecu printre ei, prin întuneric, rozîndu-și unghiile, gînditoare.
Merse mai departe spre pădure, urmînd drumul de pulbere argintie, ridicată în norișori cum își tîra picioarele prin ea.
Departe, foarte departe de ea, căpriorul o simți și, pivotînd pe picioarele din spate, fugi din crîng.
Dinspre foc se auziră țipete diferite de cele vesele de pînă de curînd.
Se întoarse, palidă, o clipă.
Intră în pădure, printre copaci se mai vedeau uneori vîvătăile focului de pe cîmpul luminat, privit de aici, ca ziua. Cucuveaua îi trecu ca o umbră pe deasupra capului. Ah, unde ești Andor. Acasă, unde trebuie, unde să fie. Pe terasă.
(Era de fapt cu David și cu Egon, pe cîmpul celălalt, de pe deal, spre casa lui Urs, căutînd-o. Părea să fie destinul lui David să tot țipe ca vulpea noaptea pe cîmpuri după cineva. Se zice că pentru a găsi pe cineva trebuie să te gîndești unde te-ai duce dacă ai fi el – cînd ieșise pe poartă, debusolat, David o pornise spre pădure, însă apoi și-a spus că niciodată nu ar avea curaj Sofia să meargă singură noaptea în pădure, așa că s-a întors de pe drumul cel bun și s-a dus pe cîmpul celălalt, în amăgire.)
Tremurînd toată, pleznită peste față de crengi văzute prea tîrziu, sărind într-o parte cînd auzea ceva în tufe, fetița coborî spre pîrîu. Ajunsă deasupra drumului pentru mașini, se uită printre copaci, însă nu se vedeau faruri.
Se auziră iar țipete. Puteau fi de pe cîmp? Să bată pînă aici? Nu credea.
(În partea cealaltă, departe, David suna la ușa lui Urs cu cîinii șezîndu-i lîngă picior, gîfîiți în lumina palidă a felinarului.)
Pîrîul se auzea șopotind undeva în vale. Se hotărî să nu mai urmeze drumul ocolit, dar să-și dea drumul prin frunze la vale, de acum tot nu mai conta.
Cu o ultimă tumbă peste cap, ateriză pe malul firului vioi de apă. Sări ca un arc, speriată, înapoi în picioare, căutînd parcă să-și recupereze cît de repede naturala poziție bipedă, din care să poată controla spațiul imediat, din jur.
(În partea cealaltă, departe, David și Urs strigau împreună pe cîmp, urmînd fascicolele haotice ale lanternelor, tremurînde prin beznă, oprindu-se uneori pe cîte o tufă, doi copaci chinuiți, întortocheați, străbătute de cîte un cîine trecînd o clipă prin ele precipitat.)
Apa juca argintie sub razele lunii.
Cu bărbia în piept, blondă, rozîndu-și unghiile, se gîndi la ce văzuse și ce făcuse, la ce mai avea de făcut. Era tristă – toate porcăriile alea, cu trupurile, cu nu mai știu ce, toată exuberanța aia proastă. Îi jigneau spiritul, cum se proiecta pe verticală la malul apei. Simțea cum o suferință nouă i se încolăcește în sînge, leșinînd-o, înmuindu-i mușchii, nervii și cheful de viață.
Se lăsă moale să cadă în fund, cu lacrimi în ochi.
Mai încolo în întuneric, la cîțiva pași, căpriorul coborî la pîrîu să se adape.