Rumänische Ecke: Ana Maria Sandu, o povestire

Samir

“Ce noroc pe capul lui să se nască într-un loc atît de apropiat de mare.”

Asta i-ar fi zis orice copil, care aștepta cîte un an întreg vacanța de vară, ca să se poată bălăci cîteva zile. Îi vedea cum se opresc în fața porții și încearcă să pătrundă cu privirile dincolo de zidurile gri, stropite cu buburuze de calciu. Aduceau cu ei neliniștea unor pregătiri lungi, bagaje și cumpărături multe. Nu ieșea niciodată la poartă, îi urmărea de după perdeaua de pe hol, pînă cînd unul din grup se hotăra să strige și să întrebe:

- Bună ziua! Aveți cumva locuri de cazare?

După aia se instalau în cămăruțele lor scunde și întunecoase. Casa avea o curte plină de verdeață și de flori în față. Toți orășenii se topeau de plăcere să stea sub vie pînă tîrziu; de asta și aveau mușterii în fiecare vară și închiriau trei din cele patru camere. Samir cu ai lui se îngrămădeau în ultima încăpere, cea dinspre bucătărie, pe care nici nu mai apucaseră s-o pardosească. Pămîntul tasat, pe care umblau încălțați în papuci, bătea în albastru. Trebuia să caște bine ochii ca să nu alunece să-și spargă capul. Cînd se dădea jos din pat, se sprijinea cu amîndouă mîinile de marginea lui tare. Punea întîi piciorul drept jos, se încălța și se lega la șireturi, după aia și pe cel stîng. La ora la care se trezea Samir, oaspeții lor mișunau deja prin curte ca potîrnichile. Fiecare tură de noi veniți își trăia, în primele ore, momentul de glorie. Zgomotele pe care le făceau păreau să arunce casa în aer. Se așezau pe banca din curte și sporovăiau despre cum călătoriseră, despre cît de neașteptat se ivește locul ăsta, după ce te-a răzbit oboseala.

A doua zi parcă se mai potoleau, cînd pielea începea se li facă roșiatică și scîrboasă. Toți membrii familiilor de turiști asudau, li se lungeau fețele de la nesomn și usturime. Maică-sa, ca o gazdă bună, îi avertiza să nu stea toată ziua la soare. Dar ce, parcă înțelegea vreunul? Se încăpățînau să se îmbarce în fiecare dimineață și să plece spre plajă pe drumul cel lung. Praful se ridica în urma lor, îi înghițea pe rînd, iar Samir îi însoțea cu gîndul pînă hăt, departe, la capătul fîșiei de plajă. De cele mai multe ori cînd plecau, el stătea în fața porții, așezat pe-o buturugă făcută dintr-un trunchi de copac și-și făcea de lucru. Saluta politicos și se juca mai departe.

Cîte o voce joasă ajunge pînă la el:

- Niște colegi de serviciu au venit anul trecut pe aici și i-am zis nevesti-mii: hai să mai încercăm și noi ceva nou. Că prea ne-am făcut comozi... Dumneavoastră cum l-ați găsit?

Discuția continua și tonul necunoscuților îl făcea pe Samir să se gîndească la o cană cu must. Maică-sa curăța niște pește pentru borșul de a doua zi și în bucătăria de vară mirosea a ceapă verde. Nimeni nu știa de unde. Samir le spusese alor lui o poveste cu o ceapă și, de atunci, maică-sa s-a deschidea ușa cu groază. În cîteva secunde, cît are nevoie ca să ridice cîrligul cam ruginit, vede cum pereții se despică, iar printre crăpături își fac loc niște frunze uriașe de ceapă.

Lui Samir îi venea să rîdă în întuneric de frica maică-sii și de ultima lui încercare: și-a propus să fie cel mai curat băiat de pe pămînt. S-a ținut vreo trei zile și nu s-a dus la veceu pentru treaba mare, n-a mîncat nimic ambalat în așa fel încît să nu fie nevoit să arunce nici o hîrtie cît de mică la gunoi. Hainele și le-a păstrat intacte, ar fi putut să treacă testul și dacă cineva ar fi căutat pete cu o lupă. Fixa cîte un punct și atîrna de el ca o cîrpă sau ca o sperietoare pe care oamenii o pun vara în porumbi ca să alunge păsările. Așa se și simțea, putea să-l plouă sau să-l ningă, tot nu conta.

Părinții lui n-au părut prea bucuroși de isprăvile lui “Samir cel curat”. I-a auzit cum își făceau planuri să-l ducă la doctor în oraș. Taică-său s-a enervat:

- Dragă, copilul nostru e din ce în ce mai ciudat. Nu putem să stăm și să ne uităm la el cum se distruge.

Samir și-a zis că tatăl lui exagerează ca întotdeauna și nu-nțelege nimic, dar i-a scutit de o cheltuială și de un drum la spital. De atunci, timpul trece la fel pentru Samir, îi zboară printre degete cu ușurința unui fluture sau i se lasă în picioare de parcă cineva ar fi pus în carnea lui niște lapte la acrit.

Se duce la veceu în fiecare zi, de obicei după-amiaza, și-l uită Dumnezeu în cutia de lemn. Muștele grase, diforme, bîzîie foarte aproape de urechile lui, dar nu le bagă în seamă. Din cînd în cînd se mai apără cu palma sau cu unul dintre ziarele pe care ai lui le lasă acolo ca să le țină de urît. Stă pe lada îmbrăcată în linoleum pînă îl doare fundul. Poate să vadă fiecare mișcare din curte, fără ca vreuna dintre femeile astea care se spală la pompă, dezbrăcate pînă la brîu, să bănuiască ceva. Doamna care a venit ieri în gazdă are niște sîni albi, enormi. Se află exact în dreptul lui. Stă aplecată și cu una dintre mîini își ridică bucata de carne, iar cu cealaltă ia apă în pumn. Stropii reci se învălmășesc în aer și se strecoară pînă la Samir. Tresare degeaba, zîmbetul acela, cu ochii pe jumătate închiși, nu are nici cea mai mică legătură cu el.

Se uită în jos, picioarele îi atîrnă, par două obiecte separate de restul corpului. Pantalonii reiați, cărora li s-au dus dungile, le acoperă și le fac simetrice, nu se mai vede adîncitura dintre genunchi și tibie, nici rotula ieșită ca un ochi din orbită. Degetele lui nefiresc de subțiri au atins de sute de ori locul de pe piciorul stîng, unde pielea se zbîrcește și se îngroașă.

Cînd a întrebat-o pe maică-sa de ce nu poate să meargă sau să alerge ca alți băieți de vîrsta lui, ea a început să-i zică, pe un ton drăgăstos, o poveste tare încîlcită:

- Samir, puiuțul meu, Dumnezeu a vrut să ne-ncerce și te-a ales să fii cel însemnat din familia noastră. Cînd mă chinuiam de moarte să te aduc pe lume, n-ai vrut cu nici un chip să ieși, și-atunci asistenta a luat un forceps și ți-a apucat piciorul. A strîns prea tare, iar oasele tale moi au cedat… Dar rămăsese singura soluție și să te scoată viu.

Nici n-apucase maică-sa să termine, că Samir a început să urle și să-și izbească cu putere piciorul bolnav de tot ce găsea prin curte:

- N-o să mă fac bine, n-o să mă fac bine niciodată...

Oricît a încercat să-l calmeze, n-a reușit decît să-i crească urletele de disperare. Samir n-a putut fi oprit, s-a războit cu acea forță invizibilă pînă a căzut lat. Apoi a dormit mult și agitat.

Curînd s-a cazat la ei o familie care avea un băiețel slăbuț, un pic mai mic de statură decît Samir. Cei doi copii s-au măsurat din priviri, s-au spionat fără să se apropie prea mult unul de altul. Fiecare aștepta ca celălalt să facă primul pas, își apărau doar teritoriul și își urmăreau cu atenție mișcările.

Confruntarea dintre ei n-a mai avut loc, pentru că părinții băiețelului s-au oferit să-l ia pe Samir cu ei la plajă. Băiețelul se oprise în poartă, încărcat cu tot felul de obiecte folositoare în apă și se uita rugător la Samir. Atunci au făcut pace. Spre surprinderea mamei lui, Samir a zîmbit și a rugat-o, pentru prima dată, să-l lase să coboare la mare. Nu se mai întîmplase pînă atunci ca el să vrea să-și petreacă o zi întreagă cu niște străini.

Maică-sa a fugit într-un suflet în bucătărie, i-a făcut un pachet zdravăn, i-a pus într-un rucsac prosop și pantaloni scurți de schimb și a rămas privindu-i cum mergeau în șir indian spre mare. A stat pînă n-a mai distins prea bine dacă era vorba despre siluetele unor oameni sau despre niște furnici grase care cărau în spate tot felul de provizii.

Aveau de făcut un drum lung, pentru Samir era o adevărată încercare. Ea a continuat să privească petele acelea tot mai neclare, bucurînd-se că fiul ei a putut să meargă alături de ceilalți.

De multe ori vorbiseră despre mare, despre cum trebuie să dai din mîini și din picioare în același timp ca să rămîi la suprafață, să nu te duci ca toporul la fund. Samir își agita brațele în aer și o tot întreba:

- Așa, mamă, e bine cum fac? Te rog, mai arată-mi o dată!

Dar la mare nu ajungeau, mereu aveau treabă și sperau, în fiecare vară, că vor strînge bani suficienți pentru operațiile pe care Samir ar fi trebuit să le facă mai tîrziu.

Toată ziua s-a gîndit că băieții să intre în apă, valurile o să-i acopere, ei o să țipe și o să rîdă și o să li se încrețească pielea, dar n-o să vrea să iasă din mare și nici să se întindă la soare, pe nisip, să se încălzească.

În ziua aia Samir fusese cu adevărat fericit, într-un fel pe care mama lui nici n-ar fi îndrăznit să și-l închipuie. Nu mai contase piciorul, uitase de el. Descoperise o lume în care putea să se miște în voie, să alunece, să viseze, să alerge. Printre vietățile necunoscute din mare simțea că n-avea de ce să se mai teamă.

N-o să rîdă nimeni de el, n-o să se uite ciudat. Corpul i se făcea tot mai subțire și mai ușor. Senzația aceea de libertate urma s-o păstreze toată viața, avea nevoie de ea să supraviețuiască.

De atunci s-au întîmplat multe. Pentru arhitectul Samir Ionașcu nu s-a scurs decît o singură zi uriașă, în care a îngrămădit totul: lucrurile pe care le-a învățat, cruzimea oamenilor ale căror priviri s-au lipit de piciorul lui cînd șchiopăta, fata de care se îndrăgostise, cu care se căsătorise și care murise în urmă cu cîțiva ani lăsîndu-l cu o mare apăsare pe suflet, călătoriile în locurile atît de îndepărtate de satul acela, cei doi fii, cel mic medic, iar cel mare, stabilit în America, care construise, de dragul lui, pe locul casei bătrînești, o clădire cu ferestre uriașe, în care, de cînd se pensionase, locuia din mai pînă la sfîrșitul lui octombrie.

Apartamentul din București, de la etajul unu, era un fel de sală de așteptare pentru aceste retrageri, căci, în fiecare minut al zilei aceleia pe care o trăise, mai mult decît orice altceva pe lume, Samir iubise marea. Cu nebunie, cu patimă, cu disperarea muribundului, a bolnavului incurabil. Acum, în sfîrșit, recuperase bucuria din primul moment, acela cînd era doar un băiețel cu un picior mai scurt și plecase spre plajă fără să știe ce-l așteaptă.

Samir are 75 de ani, dar nu-i dai mai mult de 65. E un domn politicos și pedant. Înalt, uscățiv și bine îmbrăcat. Cînd stă în oraș, se duce la piață și, de multe ori, se întoarce cu o plasă într-o mînă și cu un buchet de flori în cealaltă. Cu vecinii vorbește mai ales despre vreme. Și mult așteptata ieșire din iarnă. Dacă are chef, povestește despre tot felul de epave descoperite în mările lumii. Toată iarna citește și studiază flora și fauna Mării Neagre.

N-a intrat niciodată în certurile lor, nici cînd era tînăr și nici acum nu pare interesat de vreo bîrfă plimbată pe scări. Din contră, pe vremuri, cînd se mutaseră și se aprindeau repede din te miri ce, reușea să le pună la punct pe doamnele vecine cu puține cuvinte. Tonul face muzica și el știa asta cel mai bine, așa că le răspundea ferm și nu mai lăsa nici o portiță întredeschisă ca ele să revină și să brodeze pe marginea nu știu cărui subiect la ordinea zilei. Nu se certase cu nimeni, dar le-o tăiase de multe ori, iar asta îi crease aura unui tip discret, dar ferm, cu care nu ține să se tragă de șireturile de la pantofi.

“Ionașcu, ar fi putut să locuiască foarte bine și pe o insulă pustie”, zisese la un moment dat madam Nicolescu despre el.

Cînd e plecat se trezește dimineața devreme și controlează de la geamul dormitorului dacă marea e la locul ei. Coboară apoi spre plajă, pe un drum abrupt de aproape doi kilometri. Picioarele lui subțiri, pistruiate, cu cîteva fire blonzii de păr, știu drumul pe dinafară. L-ar putea face și dacă ar fi detașate de restul corpului. Cunosc fiecare denivelare și fiecare colț de piatră de pe poteca accidentată.

Oricine s-ar întîlni cu Samir Ionașcu și l-ar vedea că face niște pași mici, ar zice că e un semn de bătrînețe. Că nu-l mai ajută picioarele. Coboară greu panta, dar trebuie s-o facă. Atunci, demult, a promis că atîta vreme cît va fi viu o să se întoarcă. Marea îl așteaptă și puțin îi pasă de pielea lui lăsată, de riduri sau de faptul că ar trebui să-și schimbe ochelarii.

Se scufundă în apele ei verzi. A doua zi poate s-o ia de la capăt. La fel și în anul următor. Înoată alături de vietățile neștiute, nu mai contează că e un copil speriat sau un bătrîn care își dorește să mai trăiască o vară și să mai privească marea de aproape. Dimineața sau seara, cînd e mai frumoasă? Asupra acestui lucru Samir nu s-a decis încă.

(Povestirea face parte din volumul Pereți subțiri, aflat în pregătire la Editura Polirom.)