Episodul 5
Aseară mi-am terminat de scris romanul. Juca Liverpool, echipa mea favorită, ale cărei meciuri le urmăresc cu plăcere și bucurie încă din adolescență, indiferent de rezultat. Nu scorul e cel care mă interesează, nici clasamentul sau golaverajul – chiar dacă inițial m-am lăsat, ca toți ceilalți, păcălit că despre asta ar fi vorba, pentru mine fotbalul nu e despre asta, ci despre cele două ore de liniște cosmică, despre pasele monotone pe fundal verde în care mă așez ca într-un leagăn și, săptămână de săptămână, mă cablez la o putere mai mare decât mine și mă abandonez.
Pe acolo trece axis mundi-ul meu, ca un pârâu, indiferent la autostrada care trebuie să ridice un ditamai podul peste el.
Oricât de exagerat ar suna, asta se-ntâmplă să-mi confirme mie că lumea merge înainte indiferent de viața pe care o duc și de opiniile pe care le am. Ar fi putut fi pescuitul, mașinile de epocă sau orice altceva.
Foto 2 | © Mihai Surdu
La ora 10, când a început partida, corectam ultimele pagini ale manuscrisului; și, pentru că nu termin în fiecare lună câte o trilogie, am decis să sacrific o parte din prima repriză ca să știu o treabă.
Abia după ce m-am văzut cu sacii în căruță am dat drumul la televizor.
Leicester conducea cu 2-0. Comentatorii, impasibili și ei la mica mea reușită literară, vorbeau despre neputința echipei. Ca să sărbătoresc cumva am mâncat o înghețată.
Când Vardy a marcat a doua oară, urcând scorul la 3-0, am mai scos o înghețată din congelator. Unul dintre comentatori – avocatul diavolului, pesemne – a-nceput să monologheze despre perioada nefastă pe care o străbătea Liverpool, bătută rușinos de echipe mult mai slabe – în cazul de față, ocupanta locului 18 în Premier League.
Ar fi putut spune orice, și tot n-ar fi reușit să mă tulbure. Mental, în timpul meciului, sunt mai puternic ca oricând; sunt un călugăr meditând.
Foto 3 | © Mihai Surdu
Băieții munciseră foarte mult în prima parte a sezonului și terminaseră anul pe locul al doilea, la câteva puncte de liderul clasamentului – din vară, când scrisesem primele rânduri ale romanului, și până în ultimele zile ale lui decembrie, când fusesem pe punctul de-l termina – , iar acum, după două luni în care câștigaseră o singură partidă din cele șapte disputate în noul an, nu reușea nimeni să-nțeleagă ce se-ntâmplă cu ei, unde sunt sclipirile și determinarea de care dăduseră dovadă până atunci.
Și mie îmi rămăsese un singur capitol de scris în 2017, pe care îl scrisesem abia cu două zile în urmă, la sfârșitul lui februarie. La fel ca Liverpool, aveam o singură victorie și nu înțelegeam unde se dusese entuziasmul din tomană, unde găsisem resursele și unde pieriseră odată cu noul an.
Câteva minute mai târziu, când a venit golul de onoare – rahitic și nesatisfăcător, confirmând, paradoxal, neputința celor trimiși în teren – m-am întrebat destul de serios, merită, oare, să-l mai public?
Antrenorul, filmat de aproape, dădea ușor din cap înspre jucători, care nu îndrăzniseră nici ei să se bucure. 3-1 nu era cu mult diferit de 3-0.
Foto 4 | © Mihai Surdu
Fiind aproape gata, am vizualizat ce avea să urmeze, care avea să fie soarta manuscrisului odată pus punctul final: trimis la editură, corectate virgulele, greșelile de tastare, făcute pe repede înainte o copertă și, la târgul de carte din mai, o lansare. Apoi, pe banii mei, un drum până la Cluj-Napoca, o lansare și o beție cu scriitorii de-acolo; la fel, la Brașov; în toamnă, la Timișoara și, cine știe, Iași, Arad, Chișinău? Câteva cronici. La sfârșitul anului, un e-mail de la contabilitate, prin care să fiu anunțat că aveam de luat câteva sute de lei din vânzări; bani cu care să-mi acopăr biletele de tren și, cu puțin noroc, berile băute prin orașele patriei.
În primăvară, la ANAF, declarația 200.
Merită, oare, să mai public?
Cu o săptămână în urmă le scrisesem celor de la contabilitate, voiam să aflu cum stă treaba cu cele două volume deja publicate: câte copii s-au vândut în toți anii ăștia, dacă nu cumva a expirat copyright-ul ș.a.m.d. Faptul că nu primisem încă niciun răspuns mă îndreptățea să pun la îndoială utilitatea efortului meu artistic.
OK, cărțile în cauză nu erau grozave, dar, ținând cont că fuseseră publicate când aveam 21, respectiv 23 de ani, arătau înspre mine ca prozator cu un zâmbet mai degrabă optimist. Acum, la 28 de ani, eram convins că a treia avea să demonstreze ceea ce trebuia demonstrat, putând reprezenta adevăratul meu punct de plecare.
Problema era că nu mai vedeam de ce aș pleca.
Foto 5 | © Mihai Surdu
Meciul curgea mai departe la fel de slab și de reconfortant. Mai erau câteva minute. Antrenorul, conștient că partida se terminase de mult, a trimis în teren un puști de 17 ani. Nu risca nimic, dimpotrivă. Își roda un jucător de care avea să aibă nevoie sezonul următor.
Echipa trudea în teren, în prezent, dar mintea antrenorului era deja instalată în vară, la începutul sezonului viitor, cerându-i celui care stătea nemișcat pe bancă și urmărea un meci pierdut deja să facă lucrurile de bun simț.
Acolo era soluția: la fel ca puștiul trimis în teren, trebuia să găsesc un editor care să gândească în perspectivă și să mă joace. Ca prozator, simțeam că abia îmi făcusem încălzirea; golurile aveau să urmeze și ele, doar că, pentru asta, trebuia să găsesc pe cineva dornic să mă bage în echipă mai întâi. În lipsa agențiilor literare, era de datoria mea să-mi caut un editor gata să mizeze pe mine și să pună lucrurile în mișcare, cu care să semnez un contract rezonabil și să pornesc la drum.
P.S.:
1. Cred că e valabil pentru mulți dintre noi. Nu merită să facem tușa unei edituri doar pentru că a publica acolo implică o oarecare validare.
2. Lucrăm ani de zile la proiectele noastre, de multe ori în timpul liber, în vacanțe, sacrificând multe de dragul rezultatelor; de ce n-am avea grijă de ele și mai departe?
3. Poate că, arătând editorilor că ne pasă de munca noastră, vor face și ei eforturi, pași în direcția autorilor.
4. Dacă n-avem chef să ne înjosim în negocieri, pentru coerență, propun să mergem cu generozitatea până la capăt – dar nu față de cei care au bani, ca până acum, ci invers, față de public: să dăm drumul manuscriselor pe Internet, să fie gratis pentru toată lumea.
