Literatura lui Filip Florian nu are egal. A fost prizată încă de la început, când primul său roman, „Degete mici”, a cucerit atât publicul, cât și critica, fiind recompensat cu Premiul pentru debut al
României literare, Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. De atunci, din 2005 încoace, nu a făcut decât „să confirme”, așa cum spun criticii. Cu fiecare carte publicată – fie că vorbim de „Băiuțeii”, scrisă la patru mâini, împreună cu fratele său, Matei Florian, fie că ne referim la „Zilele Regelui” ori la „Toate bufnițele” –, a mai obținut câte un premiu important, a mai captivat grupuri noi de cititori, a mai fost tradus. În Germania (și nu numai), romanele sale au fost primite cu brațele deschise și au avut parte de extrem de multe cronici elogioase. Datorită traducerilor și semnalelor pozitive, Filip Florian a călătorit de multe ori în spațiul german, fie pentru a-și promova volumele, ca invitat la diverse evenimente, fie cu rezidențe literare.
Străbunicul dumneavoastră patern era Ioan Slavici, iar străbunicul matern era un inginer, care știa, printre altele, și limba germană. Unindu-le, într-un fel, haideți să începem acest interviu vorbind despre poveștile germane – deopotrivă ficționale și reale – cu care ați crescut.
Am crescut cu câteva povești germane, dar sunt relativ minore.
Deși o linie destul de importantă în familie vine pe filieră germană, asta se întâmplă cam din ultimul sfert al secolului XIX, așa încât abia bunicul patern al mamei mele, deci străbunicul meu pe linia mamei, apoi a tatălui mamei, avea la rândul lui bunicul german sută la sută. Așadar, cam de atunci se tot împarte 100% la 50%, apoi la 25%, 12,5%, 6,25% și tot așa. M-a întrebat și băiatul meu, acum câțiva ani, și, când a făcut un calcul și a aflat că el ar avea cam 1,33% din moștenirea germană, să zicem, nu l-a mai interesat subiectul.
În orice caz, bunicul meu era mult mai legat de cultura germană. De fapt, el e singurul pe care Slavici l-a prins trăind, ceilalți s-au născut imediat după moartea lui. Dar nu Slavici avea rădăcini germane, ci soțul fiicei lui Slavici venea pe linie germană.
Înainte de a începe să scrieți, ați fost aproape zece ani jurnalist la „Cuvântul” și corespondent al posturilor de radio „Europa Liberă” și „Deutsche Welle”. Cum era atmosfera în redacțiile respective în anii '90 și cum vă raportați acum la perioada aceea?
La început, chiar pot spune că era o atmosferă uluitoare, căreia îi duc dorul cu vârf și îndesat, dar care, din păcate, nu cred că se mai poate repeta. Și asta pentru că era o atmosferă bazată și pe ceva foarte pur, curat, probabil romantic, așa, era o perioadă în care mulți credeam că lucrurile se pot schimba în țara asta, din nou, pentru noi și de noi. Din păcate, apoi a intervenit o doză de egoism în fiecare dintre noi, diferită, la unii mai mult, la alții mai puțin, dar la toți. Așa încât atmosfera nu cred că se mai poate recrea. Cel puțin ceea ce am trăit la revista „Cuvântul”, care pe atunci era un săptămânal foarte important – și ca tiraj, și ca impact. Aceea chiar a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Toți colegii veneau, într-un fel sau altul, din cenacluri literare, toți aveau visul de a scrie proză sau poezie, însă făceam cu toții jurnalism din tot sufletul pentru că așa ni se părea că cere perioada aia. Se întâmplau grozăvii atât de mari și de rele încât ni se părea un soi de tichie de mărgăritar – pot să zic asta mai ales că pe atunci nu eram chel (râdem) –, nu era timp de literatură, prea se petreceau mizerii inimaginabile. Toți făcusem o obsesie din a vedea țara scăpată de mărețul Ion Iliescu – recunosc, obsesia asta m-a ținut ani de zile, până când s-a și petrecut și am văzut că e posibil să nu coboare raiul pe pământ și-n absența lui Ion Iliescu.
Care dintre reportajele pe care le-ați făcut pentru „Deutsche Welle” v-au rămas în minte, mult timp după aceea?
La „Deutsche Welle” am făcut mai ales comentariu politic. Acela a fost ultimul loc în care am fost, am lucrat în departamentul român pentru „Deutsche Welle” cam din '95 până în '99. Dimineața și seara trebuia să redactez una sau două știri destul de scurte, între opt și douăsprezece rânduri, să zicem, și aveam zilnic o emisiune de 3-4 minute, un comentariu pe tema zilei, unde 99,99% din comentarii au fost politice.
Partea aceasta a reportajului tot de „Cuvântul” ține și, cât de cât, de „Europa Liberă”, când puteam să mai facem și lucruri de genul acesta – de exemplu, am fost odată iarna în Deltă și am făcut o emisiune de peste o oră în stil reportaj, nu comentariu. La „Cuvântul” a fost cea mai bună școală de gazetărie pentru mine. Acolo aveai bucuria scrisului fără egal, dar și un soi de concurență, în cel mai frumos chip, nu cu dat coate sau pus piedici. Te stârneau colegii, voiai să faci și tu ceva foarte bun dacă vedeai la alții, te stimulau. Și fiecare se bucura de reușitele celorlalți. Dar asta a durat un an, un an și ceva.
Am scris, la un moment dat, un text lung, de trei-patru pagini de revistă, despre tinerețea lui Ion Iliescu, în urma conversațiilor cu tot felul de oameni care lucraseră cu el pe la Ape, pe la Editura Tehnică, foști colegi din diverse domenii. Și am încercat să-i fac un portret individului acestuia nu din ceea ce vedeam noi la televizor sau auzeam nu știu pe unde, ci din ceea ce-mi spuneau oamenii care îl cunoscuseră înainte. A ieșit, zic eu, un text care se potrivea cu ce vedeam și știam noi despre el. De exemplu, la Editura Tehnică, când era ziua lui, venea cu chitara și le cânta imnuri revoluționare comuniste angajaților. Sau repara singur clanțele din redacție. Din nimicuri de-astea – care sunt literatură, până la urmă – cred că a ieșit un portret chiar foarte bun.
După aceea, a mai fost o chestie legată de o nebunie mistică care făcuse mari furori prin anii aceia, Noul Ierusalim, ceva de la Pucioasa, un grup care era în contact direct cu Dumnezeu, care le dicta non-stop, iar ei copiau pe rând, ca în armată, făceau planton ca să copieze cuvântul Domnului așa, pe bandă rulantă. Un fel de proză sud-americană în carne și oase.
Altă chestie de care m-am apropiat mult, un serial de pagini și pagini, cred că se chema
Partidă de șah cu nebuni periculoși. În ultimii ani, nu mai existau, după cum bine știți, deținuți politici declarați, și atunci se inventau oamenilor cazuri medicale de psihiatrie. De exemplu, înainte de începerea Universiadei din '81, salvările au cules din București în jur de 800-900 de oameni și i-au ținut internați pe perioada Universiadei, ca nu cumva să dea memorii, să iasă în public la delegațiile străine occidentale, să protesteze și tot așa. E o poveste cutremurătoare. Mulți medici au fost implicați în afacerea aceasta mizerabilă, la comanda Securității și a partidului. Firește că, din acești medici, unii făceau, după aceea, pe somitățile medicale.
Am mai avut un reportaj legat de fuga lui Ceaușescu. Nimeni nu știa ce a făcut el între momentul în care fugise de pe acoperișul Comitetului Central al PCR și atunci când fusese arestat. A ieșit un film pe cinste, cu tot felul de elemente ca de roman, de care mulți dintre noi habar nu aveam, tot felul de prostii prin câmpuri, sate.
Anii '90 erau efectiv anii aceia în care te implicai trup și suflet, luptai pe baricade în gazetărie, nu era așa, să-ți iei salariul și gata.
Am simțit lucrul acesta și în ultimele săptămâni, mi s-a părut că jurnaliștii chiar au încercat să stea pe baricade în contextul politic actual.
Da, așa e, e asemănător.
Ați debutat în urmă cu 12 ani, cu romanul „Degete mici”. De atunci, ați fost tradus în 14 limbi – engleză, germană, spaniolă, italiană, spaniolă, turcă etc. Cum s-a schimbat scriitura dumneavoastră în toți acești ani? Traducerile numeroase v-au influențat în vreun fel?
Pot să bag mâna în foc că traducerile numeroase nu mi-au influențat scriitura și nici nu cred că mi-o vor putea influența vreodată. Sunt extrem de dur cu mine însumi, dacă nu-mi place mie ce fac, sub nicio formă nu concep ca măcar soția mea sau mama să citească paginile respective, darămite altcineva. Le distrug automat. Prin urmare, nu ar fi avut ce să-mi influențeze, decât, poate, propriile gusturi. Orice om, vrând-nevrând, nu stă pe loc – nu spun neapărat că evoluează, pentru că acest cuvânt înseamnă, cel puțin teoretic, că se duce spre ceva mai bun. Dar se schimbă. Poate am devenit mai prost sau mai deștept, habar nu am. În orice caz, plimbându-mă, văzând lucruri, m-am schimbat. Sunt conștient de anumite etape din viața mea. Implicit plăcerea mea față de un anumit tip de proză s-a schimbat. Și mai e ceva, cred eu foarte important: încerc să dau în fiecare carte tot ce pot mai bun, până la ultima picătură de energie, de sânge... de orice. Când se termină, sunt atât de golit, atât de epuizat, am senzația că atât cu tema, cât și cu stilul acela, am terminat. Și asta pentru că am dat tot, mai mult nu puteam. Prin urmare, am nevoie de o mare provocare, de altceva la următoarea carte, ca să mă pot îndrăgosti din nou de un ceva, nu neapărat de un subiect, am nevoie și de o provocare pur tehnică, să-mi arăt mie că pot vorbi și în felul ăla, și în ăla, și în ăla. Dar, repet, numai cum îmi place mie. De aceea, cred că cine citește foarte atent poate vedea că, măcar într-o anumită măsură, cărțile mele sunt destul de diferite între ele. Poate mă înșel, nu știu. În orice caz, cea la care lucrez acum este sută la sută diferită de toate celelalte. Dar despre ea doar asta pot spune, nimic mai mult.
Bănuiam că nu veți vrea să vorbiți despre cartea la care lucrați.
Da, este dificil să vorbesc acum despre ea. Pot să mai spun doar că îmi place foarte mult ceea ce fac. Deja mă simt în cartea asta ca peștele în apă.
Să ne întoarcem la traduceri. Sunt curioasă dacă lucrați cu traducătorii dumneavoastră pe texte. Să luăm, de exemplu, spațiul german: Georg Aescht a tradus atât „Degete mici” („Kleine Finger”), cât și „Toate bufnițele” („Alle Eulen”), deși ele au apărut la edituri diferite – Editura Suhrkamp, respectiv Editura Matthes & Seitz.
Și, în continuare, Georg lucrează la traducerea cărții „Zilele Regelui”, e destul de avansat lucrul, urmează să apară pe la finele anului în Germania.
Un singur text de-al meu a fost tradus de Ernest Wichner, o nuvelă, să zicem, în jur de 25-30 de pagini de carte, pe care o antologie – croită pe izbucnirea Primului Război Mondial – mi-a propus-o, iar acolo Ernest Wichner era, de la început, traducătorul cărții.
Relația mea cu amândoi este foarte, foarte bună, suntem prieteni și nu am decât cuvinte de admirație și mulțumire pentru ei.
Ca să răspund la întrebare, și da, și nu. Sigur că lucrăm pe texte împreună, dar numai când ei au vreo problemă de traducere. Dacă ei nu au nicio problemă, ce să caut eu în traducerea lor? Rolul meu se încheie când mi-am terminat cartea. După părerea mea, o traducere este oricum o operă comună a autorului și a traducătorului. Traducătorul nu este doar așa, un personaj din umbră, anonim, este vital pentru o traducere de calitate. 50% din acea carte tradusă într-o altă limbă îi aparține categoric, de fapt. Așa mi se pare firesc să fie.
Anul trecut, când a fost publicată în germană „Toate bufnițele”, s-a spus că este „o carte copleșitoare” (Paul Jandl, „Die Welt”), „o operă remarcabilă a literaturii universale” (Jan Koneffke, „Neue Zürcher Zeitung”).
În decembrie, am primit un telefon de la Ernest Wichner, care-mi spunea să cumpăr ziarul, că au o anchetă care ar trebui să mă intereseze. Așa am aflat și eu că „Die Welt” inclusese „Toate bufnițele” în topul 10 al celor mai bune cărți de literatură străină din anul 2016. Lucru care, recunosc, m-a cam lăsat fără aer.
Da, a fost extrem de bine primit romanul. De fapt, la ambele știu că ați avut zeci de cronici entuziaste în Germania. Și, cum ați spus și dumneavoastră mai devreme, anul acesta urmează să apară traducerea „Zilelor Regelui”. Cum credeți că va fi primită, mai ales că are personaje germane (dentistul Strauss, Carol I)?
Sunt foarte, foarte curios, vă spun cu mâna pe inimă. Și eu încerc să-mi imaginez, se poate și așa, și așa. Realmente nu știu. E adevărat, două dintre personajele centrale ale cărții sunt germani. Și nu doar că sunt germani, ci am încercat să păstrez în ei un soi de germanitate tocmai pentru a sta într-o relație foarte limpede cu ceea ce au găsit aici.
Toată lumea s-a mirat că n-a fost tradusă înainte de „Toate bufnițele”, e aproape un clișeu. S-a mers până într-acolo încât unii critici s-au grăbit să spună, atunci când a apărut în România, în 2008, că am făcut-o direct pentru piața germană, ceea ce a fost o jignire și o grosolănie fără seamăn. Dar, asta e, atât pot unii critici români, nu pot să le pretind mai mult. Eu am scris întotdeauna doar ce mi-a cășunat mie, în viața mea nu am avut și nu voi avea calcule dintr-astea. Pentru mine, principala miză este scrisul. Și este atât de minunat să scriu încât nu contează absolut nimic – dacă se traduce sau nu, dacă se citește sau nu, lucrurile acestea sunt complet insignifiante în raport cu bucuria din timpul scrisului.
Dar sunt foarte curios cum va fi primită, cartea poate fi privită și cu un ochi mai empatic, poate fi și reversul. Nu am flerul să-mi dau seama.
Vă este dificil să vă întoarceți la o carte de-ale dumneavoastră la mult timp după publicare? Mă refer la acest lucru în contextul traducerilor, când trebuie să vorbiți despre o carte abia tradusă, dar publicată în original cu câțiva ani înainte.
Da, înțeleg bine întrebarea, e foarte corectă și serioasă. Cam așa este, tu ai ieșit cu totul din cartea aceea, din universul ei, în tine s-a consumat deja și, după un număr de ani, datorită unei traduceri, ești obligat să intri din nou în ea. Oamenii dintr-o țară sau alta o citesc ca fiind foarte proaspătă. E ceva straniu și bizar în toată chestiunea asta, recunosc. Am mai spus-o, eu n-am recitit niciodată cap-coadă niciuna dintre cărțile mele. Iar pe la lecturile publice organizate cu ocazia unei noi traduceri sunt nevoit să citesc fragmente din cărți și atunci sunt și eu mirat, parcă citesc ceva din altă viață, scris de altcineva, nu mai am o relație de apropiere cu volumul respectiv. Senzația aceasta de apropiere cred că ține maxim un an după publicare, după aceea, mai ales dacă intri în altă carte foarte pătimaș, te-ai despărțit cu totul de cealaltă și o iei ca pe o noutate. Dar îmi place. E o mare bucurie să stai de vorbă cu oameni despre cărți.
Sunteți printre puținii autori români care au un agent literar. Cum funcționează acest lucru pentru dumneavoastră?
Nu-l mai am. Am avut relația aceasta cu Simona Kessler câțiva ani, până în momentul în care a apărut „Toate bufnițele”. Suntem în relații foarte bune, foarte civilizate, dar nu de scriitor și agent literar. La cererea mea, am întrerupt colaborarea.
Dacă pot spune ceva în această privință, învățând câteva lucruri de-a lungul anilor aceștia în care am umblat destul de mult și în care am discutat cu tot felul de scriitori din multe țări, situația cea mai favorabilă este aceea de a avea un agent bun și influent în piața vestică, nu de aici, de acasă, de unde nu prea ai cum să convingi piața vestică de mare lucru. Din păcate, din câte știu eu, niciun scriitor român nu se află în această situație. De exemplu, știu exact în câte țări era tradus prietenul meu Attila Bartis până să aibă un agent londonez, foarte faimos – printre altele, Ed Victor Ltd. se ocupă și de trupa U2, deci cred că vă puteți imagina despre ce este vorba – și ce explozie a fost după aceea. La fel s-a întâmplat și în cazul lui György Dragomán – era tradus în trei-patru țări, iar apoi Regele Alb a ajuns să fie tradus în 40 de limbi, cea mai tradusă carte din istoria literaturii maghiare. Agentul lui american s-a luptat pentru cartea asta teribilă. Așa că, în mod evident, aceasta ar fi marea miză: dacă măcar câțiva autori români ar reuși să aibă agenți de calibrul acesta, cu siguranță s-ar multiplica traducerile ca ciupercile după ploaie.
Ați călătorit în spațiul german de mai multe ori pentru a vă promova cărțile, ați fost la lecturi publice, dezbateri tematice, ați avut burse. Cum priviți spațiul acesta din punct de vedere literar? Care credeți că sunt metodele cele mai bune de promovare în spațiul german, pe care le-am putea aplica și aici, în România?
Eu zic să nu ne ferim de cuvântul „a copia”, nu are rost să vrem mereu să redescoperim roata ori America. Când sunt modele de succes atât de simple și atât de evidente, de ce să nu le iei și să le aplici pur și simplu? Sunt trei lucruri mari și late în Germania pentru care am o apreciere absolută. În primul rând, instituția lecturii publice, care e cea mai solidă din Europa și, poate, din lume. Majoritatea scriitorilor trăiesc relativ bine din povestea aceasta și există un public foarte serios. Multe instituții organizează lecturi publice – nu e vorba doar de cele nouă Literaturhaus –, ba chiar și pub-urile și tot felul de alte spații, și toate includ un onorariu pentru scriitor, se consideră, firește, că el muncește pentru lucrul acesta, nu face voluntariat și amorul artei la nesfârșit. Pentru cititori, lecturile publice sunt ocaziile perfecte pentru a-i întâlni pe autorii pe care-i prețuiesc. Nu prea pricep de ce noi rămânem în modelul acesta că scriitorul trebuie să stea complet separat, să-și vadă de treaba lui și lumea, eventual, să-i citească cartea. Și la noi succesul e evident, puținele evenimente de acest tip au public foarte numeros, se vede și la Festivalul Internațional de Literatură de la București, la ciclul de evenimente Povestitorii de la șosea, organizat de soția mea, timp de un an, unde la ultimele trei ședințe nu mai puteai să mai arunci un ac, erau peste 200 de oameni. Așa că public există, dar trebuie cineva care să organizeze lucrurile acestea. Cineva care să înțeleagă că scriitorii trebuie plătiți – nu cred că există cineva care nu înțelege de ce trebuie să ia bilet la teatru sau la film, e același lucru.
Mulți cred că nu ar funcționa la noi evenimente literare cu bilet.
Bun, să încerce întâi. Eu sunt convins că ar funcționa.
Al doilea lucru care merge de minune în Germania este sistemul de burse literare. Nu ai cum să aștepți să crească nivelul unei literaturi când noi ne bazăm exclusiv pe scrisul de weekend, concediu sau, nu știu, scriitorii mai bine să-și coasă stomacul, să nu mai mănânce, să-și coasă buzele și să nu mai fumeze, să-și dea foc la facturi și să ne scrie nouă, editorilor, cărți, ca s-o ducem noi bine. E suficient să ne uităm la starea personală a câtorva editori, se vede din avion cât de bine o duc, ce vile și ce mașini au, și uitați-vă și la starea personală a câtorva scriitori foarte valoroși, care fac bani pentru băieții aceștia din edituri. Și nu înțelege nimeni că mecanismul cel mai simplu și cel mai ieftin este să ai măcar câteva rezidențe de creație pe an. Un juriu poate selecta din mai multe proiecte de roman, proză scurtă, poezie, iar măcar câteva luni niște autori să aibă tihna scrisului și nu panica supraviețuirii.
Sunt câteva rezidențe la Iași, prin FILIT. E un început.
Da, asta pentru că și Dan Lungu, Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici au aceeași părere ca mine. Noi am avut această discuție despre rezidențele literare ani de zile, în particular. Evident că, atunci când au ajuns într-o situație în care chiar ei au putut să le facă, le-au făcut. Dar normal ar fi să înțeleagă acest lucru și mărețul Minister al Culturii, și primăriile orașelor. Cât ar putea costa, de exemplu, Primăria Municipiului București să instituie ceva de genul acesta, pe modelul Zürich, Dresda, Graz, adică bursa anuală numită „Scriitorul orașului București”? O primărie ar câștiga în prestigiu, în primul rând, pentru că, datorită unui program de-al ei, câțiva scriitori și-ar termina niște cărți foarte bune. Dar nu asta interesează, contează voturile și să împartă mici și bere prietenilor lor.
În fine, și al treilea lucru, după mine extraordinar de bun și firesc, care ține literatura în viață și face ca lumea să citească în Germania, ar fi felul în care se face recenzia și critica literară. Există o separare absolută între învățământ – facultățile de literatură – și instituția recenziei în ziarele importante sau la posturi de radio ori TV. La noi se suprapun total: cei care sunt asistenți, lectori, conferențiari prin diverse facultăți țin și recenzii și o fac într-un mod foarte didactic, cumplit de plicticos. Ori literatura este ceva curat, natural. În Germania, o carte este luată întotdeauna pentru a se căuta în ea bunul, frumosul, o energie, apoi li se descrie oamenilor pentru a vedea dacă-i interesează tipul acela de atracție sau nu, dacă și-o cumpără sau nu. La noi, se dezvrăjește cartea, se încearcă să se arate ce a vrut autorul să zică, cum a construit el etc. Pe cine interesează acest lucru? E păcat pentru citit și cititori. De ani întregi, eu sunt convins că niciun cititor cu scaun la cap nu mai citește vreo recenzie înainte de-a cumpăra o carte. Eventual, citește site-urile, blogurile acestea nou apărute, mult mai vii, mai sincere, care sunt pe factura aceasta vestică. Dar cine își mai ia o carte pentru că a citit despre ea în România literară? Nici măcar 0,0001%.
Anul trecut ați fost, nu pentru prima dată, și la Târgul de carte de la Leipzig. Care sunt cele mai evidente diferențe, din punctul dumneavoastră de vedere, dintre târgurile germane de carte și cele românești?
Revin la bucuria relației dintre cititori și autori. În Germania, principalul scop este de a le face oamenilor o bucurie, de a oferi cărțile ca un dar splendid, nu de a le lua banii din buzunar cu japca. Nu e un târg, ci o sărbătoare, l-ai putea numi liniștit Sărbătoarea de la Leipzig – într-o anumită măsură, și cel de la Frankfurt este la fel, deși acolo se pune accentul mai mult pe afacerile cu cărți. La Leipzig însă, este un carnaval al cărților, oamenii vin din tot sufletul, au de unde alege, fiecare pe gustul lui. Orașul se umple pe toată durata târgului, cititorii vin din toate colțurile Germaniei.
Repet, literatura nu este un domeniu costisitor. Pe mine mă surprinde că reușim să găsim bani pentru producția unui film, dar nu reușim să găsim 10-20.000 de euro doar pentru partea literaturii, pentru niște rezidențe de creație, pentru două-trei programe de lecturi publice, care, garantez, vor funcționa, vor veni sute de oameni – în măsura în care autorii invitați sunt iubiți de public, desigur, nu dacă îl chemăm pe cumnatul șefului juriului.
Ce autori (români sau de altă naționalitate) credeți că ar fi potriviți pentru a fi traduși, pe viitor, în spațiul german?
Mi-e greu să vorbesc despre alți autori. Dar aș zice că spațiul german literar că este cel mai inteligent spațiu literar, în sensul că nu este deloc închis – precum cel american ori cel britanic –, are cea mai mare curiozitate, dintre toate spațiile literare prestigioase la nivel mondial, așa că sunt convins că toți autorii valoroși români sau din alte țări sunt traduși în germană, mai devreme sau mai târziu.
Situația noastră este particulară din două motive, aș spune. Mai întâi, cel al trecutului, România lui Ceaușescu a fost o pată neagră, o țară închisă, cu un zid invizibil, pe nimeni nu interesa ce se întâmplă dincolo de zid, adică aici, iar de aici nu putea să răzbată nimic către afară, și atunci niște cărți realmente excepționale, scrise în perioada aceea, au avut ghinionul groaznic de a nu fi știute la vremea lor. Iar acesta este un lucru sfâșietor. Eu, unul, aș visa ca măcar două-trei dintre cărțile lui Ștefan Agopian și, la fel, măcar ciclul de Supraviețuiri al lui Radu Cosașu să fie traduse. Și sunt gata să bag mâna în foc că vor avea un succes absolut extraordinar, măcar de prestigiu, dacă nu neapărat de vânzări. Îi vor lăsa pe mulți cu gura căscată. Numai că ajungem în alt punct stupid al pieței cărții, și anume la faptul că editorii, din păcate, vor autori tineri în ideea că, în timp, merg cu ei înainte, carte cu carte, îi pot invita la anumite evenimente etc. Când autorul are deja o vârstă, nu mai poate veni la lecturi publice, la festivaluri, iar editorii au o ușoară reținere, cumplit de stupidă, în definitiv, un scriitor nu e un vârf de atac dintr-o echipă de fotbal – la fotbal înțeleg, n-o să iei un vârf de atac de 50 de ani, că nu mai poate să alerge, dar în literatură...
Iar al doilea motiv este că nu suntem în stare să arătăm ce avem cu adevărat bun. Încă niciun autor român nu are un agent literar occidental puternic, instituțiile care se mai ocupă cu asta ajung să se scurtcircuiteze, să nu facă niște lucruri care au mers doar pentru că vor să se diferențieze de cei dinaintea lor – să ne uităm la ICR, de exemplu, care a funcționat foarte bine pe vremea lui Patapievici – și tot așa, lucruri care trenează, fac rău literaturii române și vizibilității ei pe plan internațional. Revin, din nou, la povestea cu rezidențele. Luați zece autori români care vă plac și veți vedea că aproape toți au avut rezidențe în Occident, niciunul n-a avut la el acasă. E strigător la cer. Suntem singura țară din Europa unde e posibil acest lucru. Albania are rezidențe, Macedonia, Kosovo, Bosnia, țări despre care nu putem spune că se scaldă în bogăție. Și, cu toate astea, au rezidențe, înțeleg că imaginea lor nu ar fi la fel fără aceste lucruri. Noi, în schimb, ne apucăm să desenăm frunze pe post de simboluri naționale, care costă milioane de euro, când, cu numai 10-20.000 de euro, poți obține un prestigiu de o sută de ori mai mare.
Ce autori germani contemporani citiți cu plăcere?
Întrebarea asta e destul de grea. (Râdem) Relația mea cu limbile străine este cam proastă, adică știu o engleză mediocră, cu care mă descurc, o spaniolă și mai mediocră și absolut deloc germană, prin urmare sunt dependent total de traducerile în limba română. Iar aici avem o problemă, în România nu cred că se traduce prea multă literatură germană contemporană, iar cea care se traduce, se traduce cu o întârziere de patru-cinci ani în spatele unui mare succes. Si atunci imi este greu sa raspund, nu am reperele vii, nu citesc pe cat mi-ar placea de mult.
