Dosar Vizual © Foto din arhiva autorului
Deși rareori auzim pe cineva vorbind serios despre propriile rezoluții, majoritatea ne punem o brumă de speranță în anul care stă să înceapă; uneori, aceste intenții capătă o expresie foarte clară, să ne lăsăm de fumat, să terminăm romanul până în primăvară, alteori, rămân să prindă formă și să se închege pe parcurs.
La începutul lunii ianuarie am întrebat trei dintre cei mai titrați debutanți ai anului trecut – roman, poezie și proză scurtă – care sunt planurile lor pentru 2017. Iată ce au răspuns.
Tudor Ganea: © Foto din arhiva autorului
Tudor GANEA, Cazemata, Polirom
În 2017 mi-am propus:
Să public un roman care să mă umple de bani, faimă internaţională şi care să fie o trambulină către Hollywood. Am schiţat deja, în acest sens, o tramă narativă ce are în mijloc o conspiraţie geto-dacă ce transcende istoria omenirii. Altoită, fireşte, pe un scenariu detectivistic, cartea va demonstra, răstălmăcind manuscrise medievale şi inventariind semne din marile muzee şi catedrale ale Europei, că urmaşii lui Burebista conduc, din umbră, lumea. Astfel, cu un roman ajuns în doar câteva luni best-seller, preluat de marile edituri şi tradus instant în principalele limbi de circulaţie internaţională, voi începe să prosper financiar. Odată cu ecranizarea cărţii, recordurile de încasări ale blockbusterului – unde voi fi co-scenarist - mă vor face miliardar. Patterson v-a intra într-un con de umbră, invidia o va arunca pe Rowling într-un writer’s block din care nu va mai ieşi niciodată, iar Pynchon v-a face o declaraţie de presă în care mă va soma să-mi arăt faţa – sub pretextul că, de fapt, nu aş exista. Celebru, ascuns de privirile indiscrete ale jurnaliştilor şi retras într-un castel pe o insula nordică, voi reuşi, într-un final, să-mi găsesc liniştea în lipsa căreia nu mi-am putut face niciodată o listă cu rezoluţii de sfârşit de an. În faţa unei ferestre imperiale prin a carei rozetă voi privi cum se sparg valurile Atlanticului de stâncile insulei mele, cu o „fugă” de Bach răsunând printre ogivele bolţilor uriaşe de deasupra-mi şi încremenit într-o solemnitate gotică, mă voi apleca deasupra unei coli şi, cu degetul mic ridicat, aş scrie că în următorul an îmi propun:
- Să termin “Toba de tinichea” (pe care am început-o de trei ori în ultimii doi ani);
- Să-i mai dau o şansă lui Franzen-cel-care-le-ştie-pe-toate-și-le-scrie-atât-de-bine;
- Să-mi fac curaj şi să citesc, în sfârşit, Ulise;
- Să-mi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut “V.” şi să mă apuc de “Gravity’s Rainbow”;
- Să fac permutări în regula anotimurilor în care recitesc masiv: Kafka toamna, Cehov iarna, Salinger primăvara şi Marquez vara;
- Să nu mai confirm că nici mie nu-mi place Modiano, ca şi când l-aş fi citit;
- Să renunţ la „regula de 10% din numărul de pagini” sub auspicile căreia merg (sau nu) mai departe cu lectura unei cărţi;
- Să continui jurnalul început în liceu şi pe care l-am pierdut acum trei ani, când mi s-a ars laptopul;
- Să citesc mai multă poezie (mult, mult mai multă poezie);
- Să mă reapuc de studiat serios chitara clasică;
- Să nu mă mai uit prin târgurile de vechituri după aeroterme şi să nu mai ascult atât de des zgomotul föhnului.
Ciprian POPESCU, mile end, Casa de editură Max Blecher
Ciprian Popescu: © Foto din arhiva autorului
Mi-am propus să traduc din ucraineană în română cartea bunicului meu, Chemarea, apărută în 87 la Kriterion. E o limbă pe care-o vorbesc tot mai prost și mă cam irită asta.
Să-mi cumpăr un laptop, să scriu cînd am nervi, dar și cînd mă rupe calmul dinaintea furtunilor de zăpadă.
Nu mă pot hotărî dacă să înaintez pe calea mîloasă a IT-ului de corporație sau mă privatizez și să-mi iau o camionetă ruginită cu care să mut mobilă prin cartier. A doua variantă pare mai bună. Așadar, o camionetă ruginita.
Să fac sport. Mai precis, să reușesc un snatch, un clean de care să fiu mulțumit.
Să stau cît mai mult pe facebook, linkedin, google+.
Să vizitez un oraș american de pe malul Pacificului. Să zicem Seattle, deși m-aș mulțumi și cu Portland, Oregon. S-ajung cu familia într-un sat din Gaspesie.
Citesc fără elan în ultima vreme. Să-ți ofer o informație inutilă – elanului (animalului) în Quebec îi zice orignal. E un cuvînt preluat de la bascii care pescuiau pe coastele Labradorului în secolul șaisprezece. Știu asta pentru că pe coperta unei cărti de opt sute de pagini, pe care nu mă încumet s-o citesc nici măcar pînă la jumătate, apare un elan cam bleg într-un scaun cu rotile, cu niște coarne impunătoare. La grande tribu - Victor-Levy Beaulieu, subintitulată grotescărie. Să citesc cartea asta. Poate să traduc din ea. Să construim o punte –
Radu NICIPORUC, Pascal desenează corăbii, Cartea Românească
Foto Radu Niciporuc: © Doru Popescu
Câtă vreme nu mă dau în vânt după proiecte, anul 2017 nu mă întâmpină cu valuri prea complicate: voi continua să țes niște texte care care par să tragă spre roman, să scriu o povestire promisă lui Claudiu Komartin (pentru Lettre...) și să-mi susțin Jurnal-ul la babord, rubrica din Literomania, site-ul lansat de curând de Adina Dinițoiu și Raul Popescu. Apoi, să fac ce-mi place cel mai mult: să citesc! Să citesc și să tot citesc! Iar dacă pe deasupra s-ar broda și un voiaj pe mare, ar fi grozav!
