Rumänische Ecke: Lavinia Braniște, proză scurtă

Zoo*

M-am urcat în maşină şi am trântit portiera. Scaun, oglindă, centură, îmi repetam de fiecare dată paşii, uneori cu voce tare. În oglindă m-am uitat mai mult. Maşina era un Aro destul de vechi, dar care se ţinea încă bine, fusese vopsit de curând şi era curat şi pe afară şi pe dinăuntru. În spate, într-o remorcă înaltă cu prelată albastră, aveam un vultur pleşuv de şase ani pe care trebuia să-l transport la grădina zoologică din Brăila. Îmi plac vulturii pleşuvi, îşi aleg perechea pe viaţă. Am făcut mai mult de o oră până am ieşit din Bucureşti, prin Colentina. Greoaie cum eram cu remorca, am lăsat-o încet, fără manevre riscante, şi i-am ţinut şi pe alţii după mine. Aveam, din fericire, număr de provincie. După ce am trecut de Dragon şi am coborât podul, drumul a devenit respirabil, mi-am tras sufletul, am deschis radioul şi am început să mă gândesc la iubitul meu. Mâine pe vremea asta o să fiu acasă. Cu vreo două luni în urmă, citeam într-un ziar, o pereche de vulturi pleşuvi îşi făcuse cuib într-un fost şantier naval din sudul Philadelphiei, al cincilea oraş ca mărime din Statele Unite, unde se scrisese Declaraţia de Independenţă. Păstrasem articolul, mi s-a părut atât de frumos ca două păsări de emblemă să-şi trăiască iubirea printre fiare abandonate, într-o zonă industrială. Şi unde mai pui că specia asta se hrăneşte în principal cu peşte... Mă uitam din când în când în spate să văd dacă e bine. De fapt să văd dacă mai e acolo. Bine n-avea cum să-i fie, era slab şi trist şi privea pierdut câmpurile cu grâu verde. Târam după mine prin judeţul Ialomiţa simbolul Americii, cu o deschidere a aripilor de până la doi metri douăzeci, dar cine ştie de când nu-şi mai întinsese el aripile şi cine ştie dacă vârsta din acte era cea adevărată. Nici nu-mi dau seama cât înseamnă şase ani la un vultur, dar părea foarte bătrân. Pe la jumătatea drumului, chiar înainte de intrarea în Urziceni, m-am oprit la o benzinărie să-mi dezmorţesc fundul. Aveau afară o umbrelă strâmbă şi o ladă cu îngheţată, am căutat în ea, mi-am ales una şi m-am dus s-o plătesc. Când am ieşit, am văzut că lângă maşina mea trăsese un bărbat într-o Dacie roşie. Nu coborâse, era încă la volan, dar geamul era deschis de tot şi el ieşise aproape până la brâu şi se uita la remorcă. - Îl duci să-l faci salam, păpuşă? Am râs, fiindcă mi s-a părut nostim, dar n-am răspuns nimic. - E-al tău? Nu stai la o cafea? Îi luăm şi lui ceva. Tipul a devenit dintr-odată dubios. Am băgat toată îngheţata în gură, am simţit capătul băţului în gât şi am tras cu dinţii tot ce era pe el. Am aruncat băţul la coş şi m-am urcat în maşină, chinuindu-mă să înghit fără să mă înec. - Stai aşa, unde pleci? Hei! Am demarat în trombă şi am accelerat. Numai până pe la 60, că mai mult nu puteam cu aşa o încărcătură, dar aveam senzaţia că-nghit pământul. Abia după câteva minute m-am uitat să văd dacă mă urmărea, dar nu mă urmărea nimeni. După vreo trei kilometri am oprit din nou pe marginea şoselei. Veneau maşini din spate şi mi-a fost teamă să deschid portiera să cobor, aşa că m-am mutat pe scaunul din dreapta şi am ieşit pe partea cealaltă. Am coborât direct într-un şanţ pe care nu-l observasem, dar maşina stătea bine, pe muchie, şi remorca la fel. M-am dus în spate să văd de vultur. Pe la jumătatea secolului douăzeci era pe cale de dispariţie, dar specia a fost trecută sub protecţie federală şi acum îi merge bine, aproape că l-au scos de pe listă, ba mai fac şi comerţ cu unele exemplare pe care le trimit pe la grădini zoologice în lume. Îmi imaginam cum o fi ajuns ăsta la noi, tot într-o cuşcă, în avion, cu multe escale. Era la fel de trist ca la plecare, poate ar fi trebuit să-i dau măcar nişte apă, dar habar n-aveam cum să faci să dai apă unui vultur, iar schema cu palmele căuş nu cred că ar fi mers. Am început să vorbesc cu el. - Ţi-e cald, bătrâne? Hai că mai avem puţin şi ajungem... Dar nici nu mă auzea, privea pierdut înspre câmpuri şi când vâjâia câte o maşină pe lângă noi închidea ochii într-o clipire care părea că-l doare. Un pic mai încolo am stat la o barieră să treacă un tren, apoi am trecut şi eu cu grijă peste şine şi m-am uitat în spate să-l verific. Era în regulă. În Brăila am nimerit uşor la grădina zoologică. Am trecut şi acolo de câteva ori peste nişte şine de tramvai abandonate – m-am uitat de fiecare dată în spate – şi la marginea unei păduri prăfuite am găsit un elefant de tablă care ţinea în trompă trei litere una sub alta: zoo. Am oprit maşina la întâmplare, nu era nimic amenajat. Am coborât şi m-am dus către ghereta unde se vindeau bilete, dar nu era nimeni. Poarta, în schimb, era descuiată, aşa că am împins-o şi am intrat. Undeva lângă gard, în dreapta, un nene între două vârste, cu faţa zbârcită şi o uniformă ciudată, ca de sectorist, arunca boabe la nişte găini care ciuguleau din iarbă. - Bună ziua... Sunt de la Bucureşti, am venit cu vulturul... S-a întors către mine şi a stat o secundă. - A, ştiu de dumneata. Dar ai ajuns mai repede, credeam că vii abia mâine. Hai că trimit băieţii să-l ia. Şi s-a întors la ale lui, de parcă nici nu vorbise cu mine mai devreme. Am băgat mâinile în buzunare şi am făcut câţiva paşi. Totul părea pustiu, se vedeau ţarcuri, dar fără animale înăuntru, buruienile năpădiseră cărările de piatră, iar prin umbra groasă se auzea misterios câte un ciripit de pasăre. Nu m-am dus prea departe, cred că mi-a fost teamă. M-am apropiat din nou de nene: - Ştiţi că se hrăneşte mai ales cu peşte, dar şi cu mamifere mici... Eu o să aştept în maşină. Am ieşit şi m-am dus la remorcă. - Am ajuns, gata. Era în continuare foarte trist, mi-era milă de el. Mi-a fost milă de el tot timpul. M-am urcat în maşină şi am scos o oglindă mică pe care o aveam printre nişte casete în torpedou. Mă ciupise rău de tot la pensat, aveam numai cojiţe în sprâncene. *Povestirea face parte din volumul Cinci minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011