Thu, 12. January 2017
5 cărți germane de non-ficțiune de citit în 2017
Fiecare sfârșit de an mă prinde reorganizând biblioteca personală. E un ritual care mă ajută să mai trec o dată prin cărțile citite în anul respectiv, dar și să inventariez cât și ce am citit. Și, nu știu cum sau de ce, ajung, în ultima vreme, la aceeași concluzie: anul viitor trebuie să citesc mai multă non-ficțiune.
Așa că e firesc, oarecum, să încep noul an cu 5 cărți de non-ficțiune. Toate sunt apărute anul trecut (chiar dacă ultima de pe listă este într-o ediție nouă, nu și cu un text nou), în limba germană în original. Volumele propuse acoperă domenii diverse – jurnalism de investigație, istorie (culturală), lingvistică, filosofie etc. –, așa că sper să îl/le găsiți pe cel/cele potrivit/-e vouă pentru lecturile din 2017.
(Versiunea în limba română: Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și puternici, de Bastian Obermayer și Frederik Obermaier, Editura Litera, iulie 2016). KiWi, aprilie 2016, 352 p.
Dacă vreți să citiți o singură carte de non-ficțiune anul acesta, nu mai citiți mai departe, luați-vă Panama Papers, fie în varianta în română (a fost deja tradusă în mai bine de cincisprezece țări), fie în original, în germană, este un volum cu care nu ne vom mai întâlni prea curând, despre cea mai mare scurgere de informații din istorie. Un soi de making of al celei mai spectaculoase investigații jurnalistice din toate timpurile, scrisă de doi jurnaliști premiați și foarte apreciați atât în Germania – care, a propos, a fost una dintre puținele țări în care nici politicienii, nici alte personalități nu au fost compromise de Panama Papers –, cât și pe plan internațional. Este, poate, cea mai relevantă carte pentru contextul economic mondial actual, dar și pentru cel socio-politic, cea mai bună lectură pentru toți cei interesați de ieri, astăzi și mâine, de jocurile de putere din culise, corupție, evaziuni fiscale, trafic ilegal (de arme, droguri, persoane etc.) ș.a.m.d. Post-Panama Papers, lumea nu mai arată deloc la fel, scandalul imens provocat de dezvăluirile în lanț au schimbat radical modul în care ne raportăm la lideri mondiali, regi, dictatori, oameni de stat, premieri, magnați, funcționari FIFA, celebrități și atât de mulți alții. Și asta pentru că afacerile lor secrete, neimpozitate, au influențat decisiv viețile a sute de milioane de oameni de pe glob. În plus, autorii cărții de față făcuseră parte din echipa de jurnaliști care publicase Offshore Leaks, Luxembourg Leaks și Swiss Leaks. Așa că au, cu siguranță, ce povesti.
Totul a început cu Bastian Obermayer, cel care a fost contactat de o sursă anonimă (John Doe) care i-a transmis 11,5 milioane de documente ale firmei panameze de avocatură și servicii corporate Mossack Fonseca, cea care îi ajuta pe unii dintre cei mai influenți oameni din lume – Vladimir Putin, Petro Poroșenko, Sigmundur David Gunnlaugsson, Ilham Aliyev, Xi Jinping, Mohammed al VI-lea al Marocului, Regele Salman al Arabiei Saudite, Lionel Messi etc. – să-și ascundă banii prin firme offshore în paradisuri fiscale din Seychelles, Insulele Virgine Britanice, Bahamas, Niue ș.a. Alături de colegul său de la Süddeutsche Zeitung, Frederik Obermaier, cei doi și-au dat seama că nu au resursele necesare pentru a procesa cantitatea imensă de informații primite, așa că au cerut ajutorul International Consortium of Investigative Journalists. Astfel, au ajuns să lucreze la acest proiect peste 370 de jurnaliști din 78 de țări, fiind implicate peste 100 de organizații media din lume, fiecare echipă investigând, la rândul ei, câte o mică parte din documente. La noi, de pildă, cei de la Rise Project au fost partenerii pentru România al proiectului de investigație global Panama Papers.
Dacă vreți să vedeți cum au reușit jurnaliștii să controleze o sursă atât de mare de documente, pe ce fire au mers mai departe, cum au fost puse cap la cap informațiile, cum se face jurnalism de investigație de calitate, dar și ce înseamnă Panama Papers, citiți volumul acesta. Și, a propos, ar fi bine să o faceți înainte de a fi ecranizată (Netflix a cumpărat deja drepturile).
(Când iarna încă era iarnă. Istoria unui anotimp*). Galiani Berlin, octombrie 2016, 160 p.
O istorie culturală a iernii, ce deliciu, nu-i așa?
Bernd Brunner este cunoscut, în lumea editorială germană, ca tratând subiecte uimitor de simple într-un mod original și accesibil – a scris, de pildă, despre lună, urși sau cum a fost inventat bradul de Crăciun. A publicat, până acum, doar cărți de non-ficțiune, unele traduse în peste zece țări, inclusiv în America, a contribuit cu articole într-unele dintre cele mai importante publicații (germane și internaționale) – cum ar fi The Paris Review Daily, The Huffington Post, Süddeutsche Zeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung, Die Zeit –, a fost profesor la Bard Graduate Center for Studies in the Decorative Arts and Culture din New York, Bancroft Library of the University of California, la Berkeley, și la Institutele Goethe din San Francisco și Washington, a lucrat în televiziuni și în domeniul editorial.
Cea mai recentă carte a sa ne poartă printr-o călătorie cu totul și cu totul specială, adunând anecdote, povești și pasaje literare în care este surprins acest anotimp, înregistrând perspective și percepții asupra iernii, jonglând cu timpul și spațiile, cu mișcările artistice și sportive influențate de sezonul rece, găsind un echilibru între argumentele științifice și cele culturale, inserând reflecții și opinii personale și amestecându-le pe toate într-o primă istorie culturală a iernii. Un volum pe care mi-ar plăcea mult să-l am în bibliotecă în traducere în limba română, mai ales că încălzirea globală s-ar putea să ne împiedice curând să ne bucurăm de acest anotimp.
(În fiecare dintre noi există un refugiat: o moștenire*). C.H. Beck, iulie 2016, 176 p.
Citesc acum Refugiați, teroare și alte probleme cu vecinii, de Slavoj Žižek, în traducerea lui Ciprian Șulea (Cartier, 2016), o carte excelentă în care renumitul sociolog și filosof slovac încearcă să găsească răspuns la spinoasa întrebare „Ce e de făcut cu refugiații?”. Dacă Žižek încearcă să arate de ce a-i primi pe refugiați în continuare nu este o idee prea bună, pentru că nu este o soluție, nu se tratează cauza, ci efectul, Rupert Neudeck aduce în discuție problema refugiaților dintr-un unghi personal, el însuși fiind nevoit să părăsească Danzig-Langfuhr (acum Wrzeszcz, Gdańsk, Polonia) în 1945, la doar 6 ani, și stabilindu-se, împreună cu familia sa, în Germania de Vest. După acest episod traumatizant, și-a dedicat viața ajutând refugiații (de la cei din Vietnam din anii '70 și până la cei din Siria, din 2012 încoace), încercând să găsească modalități pentru ca ei să fie integrați cu succes în societățile adoptive. În volumul In uns allen steckt ein Flüchtling: Ein Vermächtnis, el se folosește de experiențele sale personale, dar și profesionale (este unul dintre co-fondatorii celebrei Cap Anamur), pentru a descrie fluxurile de migrații globale, a analiza situația contemporană și a propune soluții crizei actuale, care ne privește pe toți. O privire spre trecut pentru un prezent altfel. Cartea a fost publicată la puțin timp după moartea sa, în mai anul trecut, care a survenit în urma unor complicații în timpul unei operații la inimă.
(Topografia memoriei*). Residenz Verlag, martie 2016, 176 p.
Martin Pollack, traducător literar (din poloneză – l-a tradus integral, de exemplu, pe Ryszard Kapuściński în limba germană), jurnalist și scriitor austriac, este renumit pentru modul aparte în care explorează faptele istorice. În cel mai recent volum al său, întins pe o perioadă de șapte ani (2008-2015), acesta demonstrează cum ne influențează memoria istoria, cum alegem să ne amintim unele lucruri, iar pe altele să le uităm, cât de dificil este să te încrezi în datele Istoriei și cât de relevantă este, până la urmă, experiența personală a martorilor și a supraviețuitorilor. Interesante sunt apropierile memoriei de istorie, a imaginilor de arhivă de politicile vremurilor respective, a granițelor mereu în schimbare de istoria mică. Lui Pollack nu îi este teamă să meargă mai departe, să se întoarcă în istoria propriei familii pentru a pune nume, carne și oase pe evenimentele din timpul regimului nazist, de pildă, pentru a atrage cititorii într-o lectură subiectivă, participativă. Mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de istoricul francez Stéphane Audoin-Rouzeau în Războiul unei familii. 1914-2014 (traducere de Florin Țurcanu, Corint, 2014).
Linguistik der Lüge, Harald Weinrich
(Lingvistica minciunii). C.H. Beck, ediția a III-a, august 2016, 96 p.
Din câte știu (e foarte posibil să mă înșel), Harald Weinrich nu a fost tradus, până acum, în România, deși este un cercetător și un filosof german extrem de cunoscut și tradus. Iar această Lingvistică a minciunii cred că se află la a III-a ediție la editura C.H. Beck, altfel are mai mult de șase-șapte ediții, din 1966 (când a fost publicată în original) încoace. În anul în care a fost scris eseul (1965), ca răspuns la întrebarea primului concurs de eseuri organizat de Academia Germană pentru Limbă și Literatură, „Poate limba să ascundă gânduri?”, acesta era de o noutate absolută. Trebuie luat în calcul contextul („nașterea” structuralismului, faptul că minciuna fusese, până atunci, doar pe terenul psihologilor, filozofilor, jurnaliștilor etc.), altfel, desigur că, între timp, textul acesta a devenit un clasic, unul de referință, în urma căruia au fost publicate numeroase alte studii pe această temă. Celor interesați de lingvistică, însă, și de modul în care funcționează limbajul, celor preocupați de manipulare prin limbaj, de ceea ce se întâmplă cu limba atunci când adevărul este distorsionat de minciună, de tipul în care limbajul este legat de gândire, le recomand să pornească de aici, de la minunatul eseu al lui Weinrich. Sunt sigură că nu vor regreta.
Așa că e firesc, oarecum, să încep noul an cu 5 cărți de non-ficțiune. Toate sunt apărute anul trecut (chiar dacă ultima de pe listă este într-o ediție nouă, nu și cu un text nou), în limba germană în original. Volumele propuse acoperă domenii diverse – jurnalism de investigație, istorie (culturală), lingvistică, filosofie etc. –, așa că sper să îl/le găsiți pe cel/cele potrivit/-e vouă pentru lecturile din 2017.
Panama Papers. Die Geschichte einer weltweiten Enthüllung, Bastian Obermayer, Frederik Obermaier
(Versiunea în limba română: Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și puternici, de Bastian Obermayer și Frederik Obermaier, Editura Litera, iulie 2016). KiWi, aprilie 2016, 352 p.
Dacă vreți să citiți o singură carte de non-ficțiune anul acesta, nu mai citiți mai departe, luați-vă Panama Papers, fie în varianta în română (a fost deja tradusă în mai bine de cincisprezece țări), fie în original, în germană, este un volum cu care nu ne vom mai întâlni prea curând, despre cea mai mare scurgere de informații din istorie. Un soi de making of al celei mai spectaculoase investigații jurnalistice din toate timpurile, scrisă de doi jurnaliști premiați și foarte apreciați atât în Germania – care, a propos, a fost una dintre puținele țări în care nici politicienii, nici alte personalități nu au fost compromise de Panama Papers –, cât și pe plan internațional. Este, poate, cea mai relevantă carte pentru contextul economic mondial actual, dar și pentru cel socio-politic, cea mai bună lectură pentru toți cei interesați de ieri, astăzi și mâine, de jocurile de putere din culise, corupție, evaziuni fiscale, trafic ilegal (de arme, droguri, persoane etc.) ș.a.m.d. Post-Panama Papers, lumea nu mai arată deloc la fel, scandalul imens provocat de dezvăluirile în lanț au schimbat radical modul în care ne raportăm la lideri mondiali, regi, dictatori, oameni de stat, premieri, magnați, funcționari FIFA, celebrități și atât de mulți alții. Și asta pentru că afacerile lor secrete, neimpozitate, au influențat decisiv viețile a sute de milioane de oameni de pe glob. În plus, autorii cărții de față făcuseră parte din echipa de jurnaliști care publicase Offshore Leaks, Luxembourg Leaks și Swiss Leaks. Așa că au, cu siguranță, ce povesti.
Totul a început cu Bastian Obermayer, cel care a fost contactat de o sursă anonimă (John Doe) care i-a transmis 11,5 milioane de documente ale firmei panameze de avocatură și servicii corporate Mossack Fonseca, cea care îi ajuta pe unii dintre cei mai influenți oameni din lume – Vladimir Putin, Petro Poroșenko, Sigmundur David Gunnlaugsson, Ilham Aliyev, Xi Jinping, Mohammed al VI-lea al Marocului, Regele Salman al Arabiei Saudite, Lionel Messi etc. – să-și ascundă banii prin firme offshore în paradisuri fiscale din Seychelles, Insulele Virgine Britanice, Bahamas, Niue ș.a. Alături de colegul său de la Süddeutsche Zeitung, Frederik Obermaier, cei doi și-au dat seama că nu au resursele necesare pentru a procesa cantitatea imensă de informații primite, așa că au cerut ajutorul International Consortium of Investigative Journalists. Astfel, au ajuns să lucreze la acest proiect peste 370 de jurnaliști din 78 de țări, fiind implicate peste 100 de organizații media din lume, fiecare echipă investigând, la rândul ei, câte o mică parte din documente. La noi, de pildă, cei de la Rise Project au fost partenerii pentru România al proiectului de investigație global Panama Papers.
Dacă vreți să vedeți cum au reușit jurnaliștii să controleze o sursă atât de mare de documente, pe ce fire au mers mai departe, cum au fost puse cap la cap informațiile, cum se face jurnalism de investigație de calitate, dar și ce înseamnă Panama Papers, citiți volumul acesta. Și, a propos, ar fi bine să o faceți înainte de a fi ecranizată (Netflix a cumpărat deja drepturile).
Als die Winter noch Winter waren. Geschichte einer Jahreszeit, Bernd Brunner
(Când iarna încă era iarnă. Istoria unui anotimp*). Galiani Berlin, octombrie 2016, 160 p.
O istorie culturală a iernii, ce deliciu, nu-i așa?
Bernd Brunner este cunoscut, în lumea editorială germană, ca tratând subiecte uimitor de simple într-un mod original și accesibil – a scris, de pildă, despre lună, urși sau cum a fost inventat bradul de Crăciun. A publicat, până acum, doar cărți de non-ficțiune, unele traduse în peste zece țări, inclusiv în America, a contribuit cu articole într-unele dintre cele mai importante publicații (germane și internaționale) – cum ar fi The Paris Review Daily, The Huffington Post, Süddeutsche Zeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung, Die Zeit –, a fost profesor la Bard Graduate Center for Studies in the Decorative Arts and Culture din New York, Bancroft Library of the University of California, la Berkeley, și la Institutele Goethe din San Francisco și Washington, a lucrat în televiziuni și în domeniul editorial.
Cea mai recentă carte a sa ne poartă printr-o călătorie cu totul și cu totul specială, adunând anecdote, povești și pasaje literare în care este surprins acest anotimp, înregistrând perspective și percepții asupra iernii, jonglând cu timpul și spațiile, cu mișcările artistice și sportive influențate de sezonul rece, găsind un echilibru între argumentele științifice și cele culturale, inserând reflecții și opinii personale și amestecându-le pe toate într-o primă istorie culturală a iernii. Un volum pe care mi-ar plăcea mult să-l am în bibliotecă în traducere în limba română, mai ales că încălzirea globală s-ar putea să ne împiedice curând să ne bucurăm de acest anotimp.
In uns allen steckt ein Flüchtling: Ein Vermächtnis, Rupert Neudeck
(În fiecare dintre noi există un refugiat: o moștenire*). C.H. Beck, iulie 2016, 176 p.
Citesc acum Refugiați, teroare și alte probleme cu vecinii, de Slavoj Žižek, în traducerea lui Ciprian Șulea (Cartier, 2016), o carte excelentă în care renumitul sociolog și filosof slovac încearcă să găsească răspuns la spinoasa întrebare „Ce e de făcut cu refugiații?”. Dacă Žižek încearcă să arate de ce a-i primi pe refugiați în continuare nu este o idee prea bună, pentru că nu este o soluție, nu se tratează cauza, ci efectul, Rupert Neudeck aduce în discuție problema refugiaților dintr-un unghi personal, el însuși fiind nevoit să părăsească Danzig-Langfuhr (acum Wrzeszcz, Gdańsk, Polonia) în 1945, la doar 6 ani, și stabilindu-se, împreună cu familia sa, în Germania de Vest. După acest episod traumatizant, și-a dedicat viața ajutând refugiații (de la cei din Vietnam din anii '70 și până la cei din Siria, din 2012 încoace), încercând să găsească modalități pentru ca ei să fie integrați cu succes în societățile adoptive. În volumul In uns allen steckt ein Flüchtling: Ein Vermächtnis, el se folosește de experiențele sale personale, dar și profesionale (este unul dintre co-fondatorii celebrei Cap Anamur), pentru a descrie fluxurile de migrații globale, a analiza situația contemporană și a propune soluții crizei actuale, care ne privește pe toți. O privire spre trecut pentru un prezent altfel. Cartea a fost publicată la puțin timp după moartea sa, în mai anul trecut, care a survenit în urma unor complicații în timpul unei operații la inimă.
Topografie der Erinnerung, Martin Pollack
(Topografia memoriei*). Residenz Verlag, martie 2016, 176 p.
Martin Pollack, traducător literar (din poloneză – l-a tradus integral, de exemplu, pe Ryszard Kapuściński în limba germană), jurnalist și scriitor austriac, este renumit pentru modul aparte în care explorează faptele istorice. În cel mai recent volum al său, întins pe o perioadă de șapte ani (2008-2015), acesta demonstrează cum ne influențează memoria istoria, cum alegem să ne amintim unele lucruri, iar pe altele să le uităm, cât de dificil este să te încrezi în datele Istoriei și cât de relevantă este, până la urmă, experiența personală a martorilor și a supraviețuitorilor. Interesante sunt apropierile memoriei de istorie, a imaginilor de arhivă de politicile vremurilor respective, a granițelor mereu în schimbare de istoria mică. Lui Pollack nu îi este teamă să meargă mai departe, să se întoarcă în istoria propriei familii pentru a pune nume, carne și oase pe evenimentele din timpul regimului nazist, de pildă, pentru a atrage cititorii într-o lectură subiectivă, participativă. Mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de istoricul francez Stéphane Audoin-Rouzeau în Războiul unei familii. 1914-2014 (traducere de Florin Țurcanu, Corint, 2014).
Linguistik der Lüge, Harald Weinrich
(Lingvistica minciunii). C.H. Beck, ediția a III-a, august 2016, 96 p.
Din câte știu (e foarte posibil să mă înșel), Harald Weinrich nu a fost tradus, până acum, în România, deși este un cercetător și un filosof german extrem de cunoscut și tradus. Iar această Lingvistică a minciunii cred că se află la a III-a ediție la editura C.H. Beck, altfel are mai mult de șase-șapte ediții, din 1966 (când a fost publicată în original) încoace. În anul în care a fost scris eseul (1965), ca răspuns la întrebarea primului concurs de eseuri organizat de Academia Germană pentru Limbă și Literatură, „Poate limba să ascundă gânduri?”, acesta era de o noutate absolută. Trebuie luat în calcul contextul („nașterea” structuralismului, faptul că minciuna fusese, până atunci, doar pe terenul psihologilor, filozofilor, jurnaliștilor etc.), altfel, desigur că, între timp, textul acesta a devenit un clasic, unul de referință, în urma căruia au fost publicate numeroase alte studii pe această temă. Celor interesați de lingvistică, însă, și de modul în care funcționează limbajul, celor preocupați de manipulare prin limbaj, de ceea ce se întâmplă cu limba atunci când adevărul este distorsionat de minciună, de tipul în care limbajul este legat de gândire, le recomand să pornească de aici, de la minunatul eseu al lui Weinrich. Sunt sigură că nu vor regreta.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
