Zurück zu Goethe: Gabriela Adameșteanu

Tradusă în peste zece limbi străine, publicată și reeditată la unele din cele mai prestigioase edituri, proza Gabrielei Adameșteanu rămâne în picioare an după an nu doar aici, în fața a patru decenii de critică literară, ci în întreaga lume, impunându-se ca necesară de la Marea Mediterană până în Scandinavia și, mai departe, peste Ocean.

Fie că vorbim despre roman, nuvelă sau povestire, scenele sale, chiar dacă minore, casnice, sau dintr-un registru saturnian, zdrobitoare, semnalizează îndeosebi o lipsă de priză a personajelor cu tabla de joc pe care se trezesc așezate, o tablă de joc pe care cineva o ridică de un colț și pe care ele încep să alunece și să se rostogolească spre capătul celălalt – acolo unde îi întâlnesc întotdeauna pe cititori, mirați, care patinează la atâta de ele pe aceeași fâșie îngustă de lumină, despărțiți doar de o convenție.



B.C.: Ați lucrat mai bine de douăzeci de ani în edituri; apoi, încă aproape douăzeci i-ați consacrat jurnalismului. Ați tradus din limba franceză. Care-i cea mai bună meserie pentru un scriitor?

G.A.: Am lucrat 19 ani la editura enciclopedică unde n-am avut nici o motivație profesională (făceam liste și articole standardizate cu și despre scriitori), și unde m-am plictisit copios. Dacă trec peste faptul că aveam program de 8 ore, cu condică, pot spune că pentru mine aceasta a fost cea mai bună meserie ca prozator. Cam o dată (în cazuri fericite de două ori) pe săptămână lucram acasă, și îmi organizam astfel timpul ca să pot scrie pentru mine.

Cea mai proastă meserie pentru un prozator este redactor/lector de literatură română. Am lucrat 4 ani și jumătate, m-am intoxicat cu literatură și 10 ani n-am mai citit și n-am mai scris ficțiune.

Jurnalismul te devorează (cum mi-a spus Zigu Ornea), mai ales cel politic, fiindcă ești agățat de noutățile derizorii ale zilelor și îți umple cu totul mintea. Încă și mai rău pentru scris este să faci manageriat de presă, cum mi s-a întâmplat mie. Dar pentru viață, mai ales dacă te-ai plictisit înainte, jurnalismul este o mare șansă. Cred că poți scrie și dacă faci doar jurnalism cultural.

Nu am mare experiență de traducător, doar două cărți și jumătate, dar le-am făcut în pauzele de scris: concomitent nu merge, limbile și ficțiunile se suprapun.

Cred că pentru poeți, lucrurile stau altfel.

B.C.: Afirmați în Anii romantici că scriitorul estic vine cu alte teme și alte obsesii decât așteptările cititorilor occidentali. Despre ce scriem noi, est-europenii?

G.A.: Problema este că Estul Europei interesează (încă) prea puțin cititorul occidental. Când îl interesează, îl vede ca pe un spațiu exotic și așteaptă în cărțile de ficțiune concretizarea stereotipurilor din presă. Asta e valabil mai ales pentru România. Reușita filmului tânăr românesc ar trebui să nuanțeze lucrurile.

Noi, est-europenii, venim cu experiențele noastre, fiecare generație cu a ei. Eu am o explicație extraliterară, simplistă în privința vânzării cărților (criteriul esențial pentru editori, mai ales la ora actuală): scriitorul își vinde cartea lui împreună cu imaginea țării lui în țara unde este tradusă. 80% din cărțile traduse în Europa sunt din spațiul anglo-american, care interesează în cel mai înalt grad. Și pe urmă sunt tradiții culturale, de la un spațiu la altul.

B.C.: Tot în memorii amintiți episodul de la festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor din 1975, când ați obținut premiul pentru debut cu Drumul egal al fiecărei zile – poetul Nichita Stănescu s-a dus la George Bălăița, marele câștigător al acelui an, să-l îmbrățișeze; un gest extrem de generos. Ați avut parte vreodată, de-a lungul carierei, de o asemenea reacție din partea unui coleg de breaslă?

G.A.: Am fost mult timp recunoscătoare scriitorilor pe care i-am întâlnit la primii mei pași în literatură, dar și criticilor literari, care m-au primit foarte bine. M-am oprit în Anii Romantici la câțiva dintre ei, dar lista ar fi mult mai lungă, poate voi mai scrie în celălalt volum proiectat de memorii (Meserie nerecomandată femeilor). Cred că, paradoxal, era mai multă generozitate în timpurile comuniste, poate fiindcă exista o solidaritate pentru literatura „bună”, în raport cu maculatura propagandistică. Meritul meu era că am scris târziu, la distanțe mari de timp, și nu eram obsedată de canonizări. De fapt doar în 1984, cu doar 5 ani înainte de schimbarea politică, prin cronica lui Manolescu și a Monicăi Lovinescu am fost împinsă în atenția publică.



B.C.: N-ați agreat niciodată cenaclurile literare. Nici mersul în grup – abordat, în general, ca strategie de cucerire a vizibilității pe harta literară. Dacă ar fi să faceți un exercițiu de imaginație, care ar fi fost, totuși, grupul dumneavoastră ideal, the dream team?

G.A.: Nu pot să mă imaginez făcând parte dintr-un grup literar, am avut de la început o relație pur personală cu literatura. Nu mă atrage nici competiția, nici strategia unui grup. Nu aș fi putut participa la cenacluri fiindcă, deși s-a spus că „am ureche”, nu pot urmări mult timp textele citite: în școală, deseori nu ascultam ce preda profesorul, și acasă descopeream lecțiile complet noi. Prieteniile dintre scriitori sunt generoase și te ajută foarte mult, nimeni nu te înțelege mai bine decât un coleg de breaslă; dar au o anume fragilitate, mai ales dacă intervine (și de cele mai multe ori intervine) spiritul de competiție. El ar trebui să fie doar cu tine, doar cu ce faci tu, nu cu ce face și ce laude primește colegul tău. Eu am avut pe parcursul meu prietenii literare importante, care m-au ajutat la scris, dar doar pe cea cu Ioana Ieronim n-a umbrit-o niciodată vreun nor și nu mă imaginez scriind fără lectura ei.

Am debutat în 1975, cu trei ani înainte de Mircea Nedelciu, dar felul cum vedeam eu „cotidianul” și felul cum îl „scria” el sunt total diferite; relația mea cu optzeciștii a fost colegială, mai ales în anii 85-89 când am lucrat la Cartea Românească și îi întâlneam acolo, fie în birouri, cu manuscrisele, fie în subsolul lui Florin Iaru sau în librăria lui Mircea Nedelciu, „cluburile” lor. Includerea mea când în generația 70 (cu Mihai Sin și Radu Mareș, care debutaseră cu 7-8 ani înaintea mea) mi s-a părut doar o încercare a lui Laurențiu Ulici de constituire a unei generații „tampon” între două care au avut percutante strategii de grup (60 și 80). De curând, N. Manolescu m-a împins în generația 60, adică cu 15 ani înainte să debutez, m-a mirat eroarea lui. Literatura e un drum singuratic. În „Generație și creație”, T. Vianu spune că scriitorii tineri se grupează ca să atragă atenția asurpa lor și ca să se deosebească de predecesori, deseori violent, dar pe urmă, cei care „rezistă” se vor desprinde și vor merge singuri (traseul lui Mircea Cărtărescu, mi se pare o ilustrare a acestei idei). M-ar interesa să-mi spuneți care este grupul dvs.

B.C.: Povestiți la un moment dat despre Portretul lui M., excelentul volum al lui Matei Călinescu, și despre cât de mult v-a schimbat. Există și alte cărți care să fi avut un impact atât de puternic asupra dumneavoastră?

G.A.: Cred că unii dintre noi suntem construiți de cărți (din copilărie, din adolescență), iar eu am fost într-o asemenea măsură încât mă suspectez că uneori mi-a lipsit instinctul vieții, instinctul realității. Portretul lui M, dimpotrivă, mi-a lărgit informația medicală (am vrut să mă fac medic, poate că aveam unele calități pentru această profesie), dar și cea umană, socială. Societatea românească avea și încă mai are un anume primitivism în felul cum privește handicapurile, și eu nu eram scutită de prejudecățile curente.


B.C.: Dar din spațiul german?

G.A.: Eram destul de mică atunci când am citit primul volum din Faust de Goethe, devreme ce n-am prea înțeles ce anume făcuse Margareta (poate că sărisem niste paragrafe, poate vina ei nu este explicit descrisă), nu m-am mai întors la cartea care mi-a lăsat un gust amar. În volumul al doilea, m-am înecat, dar Margareta este și acum în sufletul meu, ca o rană de lectură. M-a pasionat să-l regăsesc pe Goethe în Lotte la Weimar, romanul lui Thomas Mann; acesta este scriitorul pe care l-am urmărit de la carte la carte (Muntele vrăjit, Doctor Faustus), și cartea mea preferată din literatura germană clasică rămâne Casa Buddenbrook. Observ, în timp ce vă răspund că uneori aceste cărți ale scriitorilor germani m-au contrariat prin altitudinea lor, prea înaltă pentru vârsta la care am ajuns la ele, alteori mi-au lăsat o profundă melancolie. Moartea și suferința făpturilor tinere, din Casa Buddenbrook, din Moartea la Veneția fac parte chiar din viața mea.

B.C.: Dacă v-aș ruga să-mi trasați un drum din prezent către cărțile lui Goethe, care ar fi autorii de limbă germană la care ar trebui să mă opresc? Ce-ați citit cu plăcere?

G.A.: Impresia mea este că nu sunt suficiente traduceri din literatura germană contemporană. Am enumerat deja cărți și autori, aș mai putea adăuga Hermann Hesse, Schiller, Hertha Muller. Cel mai recent autor german pe care îl citesc cu admirație este Jan Koneffke, din păcate și el tradus doar cu două cărți, mi-au plăcut atât de mult încât am scris despre amândouă.


B.C.: Revenind la ai noștri – în ceea ce privește literatura colegilor mai tineri, vă place cineva în mod deosebit?

G.A.:Am condus timp de șapte ani începând din 2005, Bucureștiul Cultural, un supliment cultural al revistei 22 unde vreme de câțiva ani se făcea o Bursă a scriitorilor tineri, inițiată de mine împreună cu Paul Cernat. Critici din mai multe regiuni si mai multe generații își exprimau opțiunile pentru autorii tineri și în redacție, colegii mei le numărau și făceau clasificări. Era un joc, dar „au ieșit pe primele locuri” scriitori care azi sunt certitudini ale literaturii române – Florina Ilis, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Sociu, Komartin șa.

Promoția scriitorilor tineri este foarte importantă, ei sunt o investiție, iar debutanții, chiar străluciți, sunt de obicei fragili, le trebuie motivație interioară și noroc, pe lângă talent, ca să se reconfirme, cu fiecare carte. Conceptul de „scriitor tânăr” e neclar, se pornește de la vârstă (până la 30? 35? 40?), dar importantă este data nașterii literare, adică debutul, el te inserează într-un curs literar, te supune, vrând-nevrând, influențelor contextului. Pe de altă parte, conține o nuanță ușor peiorativă, sau măcar condescendentă, ești încă la început, pe urmă vei da Opera vieții tale etc. Dar literatura nu este un birou de cadre unde vechimea iți asigură o urcare în ierarhie. Cartea ta de debut poate fi strălucită, cea mai bună, ori poți să nu mai scrii niciodată și te instalezi, ca Rimbaud în Pantheon, la vârsta scriitorului tânăr. Aveam 37 de ani și la a doua carte Lucian Raicu a propus să nu mai fiu trecută la scriitori tineri; dar am dus-o așa, câțiva ani încă, pe astfel de liste, până când mediul literar m-a instalat brusc în vârsta senectuții, a personajelor mele din Dimineața pierdută, deși eram departe de ea.

Mai există și teoria lui Ștefan Agopian: capodoperele sunt scrise până la 35-36 de ani, pare-se că a mai lungit-o, de curând, până la 40. Asta ar trebui să crească responsabilitatea scriitorului tânăr, dar cine scrie sub presiunea timpului?

Am adăugat această lungă digresiune fiindcă mă stresează să dau note colegilor de scris, cu toate că tot fac liste cu astfel de nume de când aveam 23 ani, la Editura Enciclopedică.

Foarte de curând am mai trimis o astfel de listă juriului care a dat Premiul Matei Brâncoveanu. Lista mea era cea mai lungă și a publicat-o Cotidianul, înainte de jurizare. Îmi confruntasem lecturile cu opinii ale criticilor în care cred, și m-am bucurat fiindcă un nume de pe lista mea, Ștefania Mihalache, a primit premiul. Dar eu nu urmăresc destine de scriitori, ci cărți. Fiindcă mă întrebați, voi da totuși două, Radu Pavel Gheo care, din punctul meu de vedere este unul din scriitorii importanți ai momentului, și pe care îl citești cu o imensă plăcere (Mircea Iorgulescu, un critic nedreptățit și uitat i-a prezis, acum 10 ani traseul) și M. Duțescu, autorul unui roman corporatist, după părerea mea cel mai interesant de tradus (Uranus Park), care creează și un foarte interesant personaj.


B.C.: Scrieți în prezent la ceva?

G.A.: Firește că scriu, chiar dacă sunt econoamă la publicat. Sper totuși că voi publica anul acesta romanul „Fontana di Trevi”, au apărut fragmente din el în reviste, începând din 2006. Scriindu-l, mi-am dat seama că fără să vreau, am făcut o trilogie, care include „Drumul egal al fiecărei zile” (1975), „Provizorat” (2010) și „Fontana di Trevi”, să sperăm 2017. Nu am avut acest proiect inițial, și nici pe parcurs, dar cărțile au curs una dintr-alta. Este în vogă acum scriitoarea italiană Elena Ferrante, cu o trilogie asemănătoare, mi-a căzut în mână de curând, și am văzut unele similitudini, deși nu-mi plac categorisirile de gen. Firește că mai lucrez și la următorul volum de memorii, deja menționat, și cred că voi face pe urmă, ca de obicei, un volum de nuvele.

B.C.: Ați uitat unul din caietele dumneavoastră de lucru într-o cofetărie din Viena. Ce conținea acel caiet? Sunt poveștile scrise și pierdute cu adevărat scrise și pierdute?

G.A.: Este unul din marile mele regrete. Nu știu ce conținea, asta e cel mai trist, erau note făcute, deseori când eram plecată, dar nu de călătorie, ci ca pentru proză, cum fac eu. În caiete fac doar notițe și multe nu voi avea când, unde le folosi. Fragmente de povești încă neimaginate dacă vreți.


B.C.: În aceeași cheie – după ce mor, scriitorii pierd, de regulă, războiul cu memoria. Nu e și ăsta unul din scopurile jurnalelor, cărților de amintiri, să spui singur ceea ce n-ai vrea să dezvăluie și denatureze ceilalți peste ani și ani?

G.A.: Mai ales în această epocă voyeuristă, cu serviciile secrete în plin plan, se descoperă (aproape) totul despre fiecare. Și nici la spovedanii, oamenii nu spun totul. Cu noi, scriitorii, făpturi exhibiționiste, după părerea mea, istoricii literari, masteranzii, doctoranzii etc. reglează conturile după moarte, dacă ce opera noastră literară a rămas viabilă. Atunci când cărțile noastre nu rezistă la timp, putem să ne consolăm că nimeni nu ne mai scotocește viețile.

Post-Scriptum

B.C.: Vorbiți despre generația dumneavoastră ca fiind cobaii democrației. Ce suntem noi, atunci, cei născuți în 1989?

G.A.: Aveți copy-right pe formularea cobaii democrației.
Textul meu este mai imprecis: În ianuarie 1990, est-europeanii care, cu o jumătate de secol înainte, fuseseră trecuți cu forța de la capitalism la comunism, s-au trezit pe nepregătite în fața drumului invers - de la communism la capitalism…am alergat un deceniu fără să conștientizez statutul de cobai al unui nou experiment politic.

De la capitalism la comunism fuseseră trecuți cu forța părinții generației mele, bunicii dvs. Generația mea este crescută în comunism, formularea cobaii democrației mi se pare corectă.

Cei născuți în 1989 și după (dar și cei care aveau în 1989 20 de ani) cred că pot fi denumiți cobaii capitalismului.

Vorbim firește despre democrația și capitalismul din România - atâta cât sunt și așa cum sunt.