Cum scrieți, de fapt, Jan Koneffke și Vlad Zografi?
Jan Koneffke: Depinde foarte mult de genul literar. O poezie, de pildă, poate fi un act spontan, dar poate la fel de bine să fie rezultatul unor ani în care ai strâns idei. Eu personal pornesc de multe ori de la un vers sau un cuvânt, asupra căruia revin din când în când, până capătă forma finală. Există faze în care mă dedic mai mult genului liric, dar și momente în care romanul îmi este mai la îndemână. Un roman poate fi programat într-o oarecare măsură, în sensul că te așezi la masa de scris și scrii. Ai deja o idee despre ce ai vrea să conțină, există povestea, există personajele. Pentru "Cele șapte vieți ale lui Felix K" am avut un concept foarte clar, care cuprindea 30 de pagini. A fost cartea pe care am plănuit-o cel mai mult. Aveam firul roșu, personajele, întâmplările și nu am făcut decât să lucrez pe această structură. Acesta e romanul pe care l-am scris cel mai repede, în decursul a zece luni. Se întâmplă uneori ca o carte să capete o realitate proprie și să îți ceară să o continui într-un anume fel. Și personajele își impun propria voce asupra autorului, devin dominante, fie printr-o logică a poveștii pe care trebuie să o urmărești, fie prin caracterul care impune o anumită stilistică. Felix Kannmacher sau Andrei Cricoveanu, în cartea lui Vlad, nu pot trece de la un limbaj la altul, fără a produce o ruptură în logica romanului. De aceea sunt de părere că un roman trebuie scris într-un interval de timp bine stabilit, fără întreruperi. Nu cred că îl poți lăsa deoparte și să revii după trei ani asupra lui. E nevoie de continuitate.
Vlad Zografi: Aici sunt pe aceeași lungime de undă cu Jan. Eu însă, neputând să scriu când vreau, aștept. În timp sunt gânduri care se adună, sunt idei pe care eu le notez în tot felul de carnețele. Când spui idei pare ceva foarte abstract, dar ele sunt și concrete și încărcate de o subiectivitate violentă. Aceste gânduri formează niște nuclee și, în momentul în care nucleul crește și absoarbe alte nuclee, se poate construi ceva. Așa am scris piese de teatru, pornind de la niște gânduri care se dezvoltau și niște nuclee care atrăgeau materia altor gânduri, până se condensa ceva care să semene cu o piesă. La fel s-a întâmplat cu romanul "Efectele secundare ale vieții", care conține idei vechi de zece ani, la care m-am tot gândit în timpul ăsta. Ideile astea trăiesc în mine și când am avut un moment de respiro, am simțit că lucrurile se leagă și că se construiește structura unui posibil roman. Eu am știut de la bun început, de pildă. cum se termină romanul. Am știut cu o precizie diabolică cum va arăta ultimul capitol, dar, în momentul în care am început să scriu, am inventat enorm. În afară de niște idei directoare pe care le-am urmat, restul a fost o invenție spontană. Mai mult decât atât, gândindu-mă în fiecare seara la ce voi scrie a doua zi dimineața, intram în cotidian. Așa apar în romanul meu, de pildă, atentatele de la Paris sau Bruxelles. E ca atunci când faci un cozonac - ai coca pe masă, dar și alte ingrediente, și ele sunt înglobate în materia asta a romanului. Așa am înglobat cotidianul în roman. Atentatele teroriste, incendiul de la Colectiv, toate țin de cotidianul în care am trăit eu scriind romanul. E o parte, un nucleu de gând, care apare cu mulți ani în urmă, se dezvoltă, apar noi lucruri, îți vin alte gânduri în minte, iar pe măsură ce scrii, inventezi. Așa că da, sunt situații pe care nu le-am prevăzut de la început. Personajele au fost, însă, stabilite în mare parte
Vorbind de personaje, una din vocile din romanul tău e a unui autist. Cum ai ajuns la acest personaj ?
Vlad Zografi: Am avut de foarte mult timp în minte ideea de a scrie din perspectiva cuiva care gândește altfel decât noi, decât obișnuim să gândim, cel puțin. De ce lucrul ăsta? Pentru că noi, de cele mai multe ori, funcționăm pe pilotul automat, facem lucrurile aproape automat și nu mai știm de ce reacționăm într-un anumit fel, de ce facem cutare lucru. Ori, un om care gândește altfel decât se gândește în mod obișnuit, se lovește de întrebările banale ale vieții și e șocat de ele. Noi nu ne mai izbim de ele pentru că trăim în virtutea inerției. M-am gândit cum ar fi să privesc lumea cu ochii unui om care nu trăiește în virtutea inerției și care se confruntă la fiecare pas cu lucruri peste care noi sărim, le considerăm banale, le depășim fără probleme. Asta m-a interesat. Că am ales soluția unui autist, sigur, asta e o chestiune ce ține de conjunctură. Inițial am numit acest lucru "Privirea unui nebun asupra lumii" - ăsta a fost primul titlu secret al cărții mele. Prin nebun mă refer la cineva care vede altfel lumea, nu e nimic peiorativ în asta, dimpotrivă, am o imensă empatie pentru cineva care gândește altfel . Mi-am dat seama însă că, dacă privesc numai din unghiul ăsta, lipsește contrapunctul pe care ți-l dă viața, ai o singură perspectivă, ceea ce e, pe de o parte, obositor la citit, dar mai ales falsificant. Atunci romanul s-a construit contrapunctic, cu alte voci. Așa s-a născut un roman polifonic.
Jan Koneffke: Trebuie să recunosc că este dificil să obții această polifonie în scris, să faci ca diverse voci să sune convingător, astfel încât să ai mai multe caractere în fața ochilor, însă lui Vlad i-a reușit pe deplin. În roman apar mai multe tipuri de scriitură cum ar fi monologul, jurnalul, comentariul jurnalistei Nadia, comentariile cititorilor, discursul academic al lui Papadopol și, mai presus de toate, vocea lui Robi, cea mai convingătoare din întregul roman. Am avut chiar sentimentul că am înțeles, pentru prima oară, cum ar putea gândi un autist. Este un personaj fictiv, fără îndoială, însă ai sentimentul, citind, că ești atât de aproape de acest Robi încât anormalul devine normal. Și atunci intervine o voce din afară, cum ar fi, de pildă, vocea surorii lui Robi. În momentul acela realizezi că el e de fapt tăcut, că stă la masă și nu reacționează în niciun fel și îți dai seama că e, de fapt, rupt de realitate. Aceste treceri sunt foarte frumos realizate. Este un roman despre actualitatea imediată, nu numai pentru că apar atentate teroriste - asta ține mai mult de atmosferă - ci mai ales datorită personajelor. Este fără îndoială un roman românesc, deși teme precum descoperiri științifice actuale îl fac să fie universal. Vlad a demonstrat că a lucrat fără întrerupere la acest roman. Este ceva ce se simte atunci când citești. Are un ritm extraordinar, iar ca cititor simți că ești atras în poveste și că îți dorești să ajungi la final, un final care este destul de trist, trebuie să o spun. De fapt este un roman trist, cu toate că are multe pasaje amuzante. Theodor W. Adorno a spus un lucru foarte frumos "Pasul dinspre tristețe spre consolare nu este cel mai mare, ci cel mai mic." Asta am simțit și eu atunci când am citit romanul lui Vlad.
Vlad Zografi: Vreau să spun ceva despre fragmentul de roman pe care l-a citit Jan. Și e valabil și pentru "Cele șapte vieți ale lui Felix K". Ce mă surprinde la Jan e formidabilul talent cu care inventează povești. Poveștile lui au ceva fantastic, au ceva ironic și au ceva tragic. Nu e un fantastic luxuriant, de tip latino- american, care crește ca o junglă, ci e un fantastic stăpânit de o inteligență formidabilă și de o acuitate intelectuală extraordinară, dar, în același timp, de o extraordinară ironie în fața vieții. Jan are o privire binevoitor-ironică, inventând povești care construiesc lumi. În fragmentul din romanul "Ein Sonntagskind" (Un răsfățat al vieții) admiră lucrul în sine, o problemă cu care se confruntă birocrația germană hitleristă. Ideea e copleșitoare. Ori asta vine din ironia lui, o ironie îmbinată formidabil cu fantezia. Cartea "Cele șapte vieți ale lui Felix K" este o poveste imensă din care cresc povești și care vorbește despre absurdul istoriei îm potriva căruia nu putem decât să construim fabulații care în fond să ne construiască viața. Viața noastră se construiește din poveștile noastre. Talentul cu care Jan inventează poveștile astea pe mine mă surprinde. Eu nu am cunoscut nici un autor care să aibă deopotrivă fantezia, inteligența, ironia și privirea asta binevoitoare asupra lumii.
În romanul "Ein Sonntagskind" (Un răsfățat al sorții), te confrunți și cu amănunte legate de tinerețea tatălui tău. Cum a fost să scrii despre ceva atât de personal?
Nu a fost o experiență tocmai plăcută, am luptat cu acest roman într-un fel cu totul nou. Thomas Mann explică la un moment dat cât de dificil a fost să scrie Dr. Faustus și cât de ușor a scris, pe de altă parte, romanul "Josef și frații săi" - aproape în joacă. Și eu am simțit aceeași ușurință când am scris "Cele șapte vieți ale lui Felix K.", fiind vorba, în mare parte, de ficțiune. Nu la fel s-a petrecut însă cu romanul de față, deși am scris despre o perioadă pe care o cunosc mult mai bine - cea de după al doilea război mondial. A fost dificil, în primul rând pentru că avea o legătură directă cu viața mea personală, cu istoria familiei mele. Romanul este ultimul dintr-o trilogie din care fac parte "Eine nie vergessene Geschichte" (O istorie care nu poate fi uitată) și "Cele șapte vieți ale lui Felix K". În timp ce scriam la prima carte, am primit o scrisoare de la un fost prieten de școală al tatălui meu. Doi ani mai târziu, același prieten mi-a trimis corespondența dintre tatăl meu și un alt amic , datând din iarna anului 1945.
Am știut, înainte să închei prima carte, că o să scriu o trilogie, însă am primit materialul care a făcut posibilă apariția celei de-a treia părți abia după ce a apărut primul roman. Este și acesta un exemplu despre cum intervine romanul uneori în realitate. Am primit, așadar, corespondența tatălui meu, despre care știam doar că în acea perioadă avusese 17 ani și fusese pe front la terminarea războiului. Alte amănunte nu cunoșteam. La început nu am vrut să ating acele scrisori, în special una de 30 de pagini scrise de mână. Aceasta povestea în amănunt despre acele ultime luni de război. Până la urmă am citit-o și am fost cutremurat. Mi se dezvăluia o cu totul altă persoană decât cea pe care o cunoscusem ca fiind tatăl meu. Și nu pentru că ar fi fost național-socialist, pentru că n-a fost. Însă din această epistolă răzbătea o adâncă admirație pentru valorile militare, pe care și le însușise pe deplin. Tatăl meu făcea parte dintr-o generație care trecuse prin sistemul de educare nazist și fusese, fără îndoială, îndoctrinat. M-a frapat să observ că nu și-a pus deloc întrebarea de ce face toate lucrurile acelea. Într-un amestec de aventură, grandomanie, coolness am spune azi, sunt redate întâmplări de război care sunt groaznice. Tatăl meu, așa cum l-am cunoscut eu, a fost o persoană de stânga, practic de partea cealaltă a spectrului ideologic. Nu ne vorbise niciodată de perioada aceea de la 17 ani - nici despre ce a făcut, nici despre ce gândea. Singura opinie pe care o exprimase cu privire la acea perioadă era că nu are voie să se repete - nazismul , Auschwitz, toate acestea nu aveau voie să se repete vreodată. Aceasta e în mare tema cărții, care nu este numai o istorie personală, ci istoria Germaniei de Vest. Este, așadar, o carte foarte germană, care conține și o poveste tristă. Spre diferență de Vlad, aici e vorba de o desfășurare cronologică a poveștii, există însă mai mulți povestitori, pentru că există poveștile incluse în marea poveste a romanului, cum ar fi caietul cu povestiri, din care tocmai am citit un fragment. Asta e un fel de povestire contrafactuală. Este ca și când acestui răsfățat al vieții i s-ar mai oferi șansa la o posibilă viață în care el ar fi un erou, dar mai degrabă unul hilar, care se confruntă cu lucrul în sine. Chiar la sfârșit apare vocea naratorului, care este alter ego-ul autorului, fiul lui Konrad Kannmacher. Abia în acest moment realizăm că întreaga carte a fost povestită din perspectiva acestui narator.
Vlad, tu ai ales să fii avocatul fiecărui personaj, până la capăt. De ce?
Vlad Zografi: Recunosc că este o apucătură personală. De fiecare dată când am un gând sau o pornire îmi vine spontan ideea de a o nega. Încep să combat o idee, iar dacă ea rezistă, atunci e bine, dar încerc să privesc lucrurile întotdeauna și din altă perspectivă. Din punct de vedere politic, spre exemplu, îmi dau seama că sunt oameni care gândesc altfel decât mine și încerc să-i înțeleg. Viața în societate presupune o doză de imaginație. Fără să încerci să înțelegi ce se întâmplă și cu celălalt ești pierdut, nu ai cum să duci o viață socială sănătoasă. Ori reacția mea e aceea de a încerca să privesc și cu ochii celorlalți, să văd care sunt argumentele lor. Ăsta e motivul pentru care am ales să fiu avocatul fiecărui personaj în parte.
