Înainte de cele două seri de la Clubul Țăranului, FILB 2016 a debutat cu o conferință cu tema „Biografia unui festival internațional, independent, de literatură: FILB”, eveniment organizat în parteneriat cu Departamentul de Științe ale Comunicării din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București. Întâlnirea cu studenții s-a petrecut miercuri, 7 decembrie, în Sala „Cezar Tabarcea – Adela Rogojinaru”, și i-a avut ca invitați pe doi dintre fondatorii festivalului, Vasile Ernu și Oana Boca Stănescu, iar discuțiile au fost moderate de conf.dr. Cristina Bogdan. Dacă la acest eveniment nu am reușit să ajung, la serile FILB m-am bucurat să fiu prezentă în deja obișnuitele săli de la MȚR, într-o atmosferă familiară, prietenoasă și relaxată.
Până acum, acest „minunat festival internațional de buzunar”, așa cum l-a numit, acum câțiva ani, Mircea Cărtărescu, a propus noi și noi forme de întâlnire cu scriitorii, respectiv literatura. S-au încercat seri dedicate SF-ului, seri de
Literary Death Match, evenimente cu doi până la șase autori invitați pe scenă, români și străini deopotrivă, seri dedicate poeziei sau prozei, dialoguri între cupluri de scriitori ș.a. Deși fiecare ediție FILB a venit cu cel puțin o noutate, un lucru a rămas constant: formatul evenimentelor – lecturi și discuții – a fost, în mare, același.
Anul acesta, festivalul a adus în atenția publicului opt scriitori: doi debutanți cu volume foarte bune (Irina Georgescu Groza și Tudor Ganea), doi autori care au mai fost la FILB (Lavinia Braniște, la ediția a IV-a, în 2011, și Marin Mălaicu-Hondrari, la ediția a VI-a, în 2013), doi autori maturi, cu scriituri foarte diferite, voci distincte, și cu volume noi, apărute anul acesta (Veronica D. Niculescu și Vlad Zografi), o autoare de origine română care trăiește în Franța și are o carte tradusă în limba română (Irina Teodorescu) și un autor german care trăiește în Germania, Austria și România și are două cărți traduse aici (Jan Koneffke, invitat atât la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, în 2012, cât și la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, în 2013). Cele două seri FILB au fost împărțite pe gen (scriitori și scriitoare, pentru prima dată) și teme („Despre «scriitura feminină»: există o scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară și pentru jurnalismul cultural?” și „Fuga de realitate: utopii, patrii adoptate, realism magic. Ce se întâmplă cu bunul și bătrânul realism?”), totul reunit sub interogația „Adio, arme?”.
© Eli Bădică
Joi, 8 decembrie, seara scriitoarelor a fost moderată de jurnalista de radio Mihaela Dedeoglu, care le-a prezentat, pe scurt și pe rând, pe invitate, adresându-le întrebări individuale și rugându-le apoi să citească câte un fragment din cărțile lor recente. Astfel, Irina Teodorescu a scos la înaintare
Blestemul tâlharului mustăcios (Gaïa Éditions, 2014; Polirom, 2016), Veronica D. Niculescu a citit un pasaj inedit din
Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016), Lavinia Braniște a schimbat puțin ritmul cu un fragment din
Interior zero (Polirom, 2016), iar Irina Georgescu Groza a încheiat lecturile cu o proză scurtă faină din
Dincolo de ferestre (Casa de pariuri literare, 2016). Am fost întotdeauna un fan al lecturilor publice, mi se pare vital ca cititorii să audă autorii citindu-și textele, așa că mereu mi-a plăcut acest „obicei” al FILB, rar în peisajul cultural românesc.
La sesiunile de întrebări-răspunsuri individuale, publicul a avut ocazia să le audă pe autoare vorbind despre cărțile din care tocmai citiseră și să afle mai multe despre cum și de ce scriu, cum au publicat, cum au fost receptate volumele respective ș.a.m.d. De pildă, Veronica D. Niculescu spunea, în legătură cu
Spre văi de jad și sălbăție, că „Mi-am dorit mult să scriu o carte despre o femeie care scrie o carte”. Lavinia Braniște povestea, printre altele, că „Am fost și încă sunt foarte pasionată de proza scurtă, romanul acesta [
Interior zero, n.r.] chiar așa l-am început, dar apoi s-a legat ca roman”, iar Irina Georgescu Groza afirma că „Am prins curaj să public de la cursurile de scris ale
Revistei de Povestiri”.
După aceste conversații și lecturi, a urmat dezbaterea despre „scriitura feminină”, foarte interesantă. Din punctul meu de vedere, acesta este un subiect ce merită pus pe tapet mai mult, căci la noi nu a fost exploatat/discutat suficient.
Din opiniile scriitoarelor, am reținut (și mi-aș dori să citiți și dumneavoastră) următoarele: „Putem răspunde la întrebarea dacă există o scriitură feminină și cu «Da», și cu «Nu», e un evantai cu diverse nuanțe, și toate nuanțele contează. Este, până la urmă, o etichetă, n-are nicio legătură cu ceea ce gândești când scrii. (…) Cititorii se întreabă, în primul rând, despre ce e o carte și care e stilul, nu dacă a scris-o o femeie sau un bărbat” (Veronica D. Niculescu), „Nu cred că, fără să citești numele autorului de pe copertă, poți spune 100% că o carte e scrisă de o femeie sau de un bărbat. Cred că depinde mai mult de sensibilitatea scriiturii, mai degrabă” (Lavinia Braniște), „ Ar fi interesant să citim cuiva
Floare albastră, fără să știe autorul, și să vedem ce ar crede. Ori un pasaj din Adriana Bittel. (...) Adjectivele scriiturilor feminine, respectiv masculine, sunt la polul opus, sunt extreme, dar, de fapt, nuanțele sunt gri” (Irina Georgescu Groza), „Cred că etichetele sunt folosite pentru a vorbi de o carte fără a vorbi, de fapt, despre ea. (...) Întrebarea mea ar fi «De ce scriitorii de mâine [vineri, 9 decembrie, n.r.] nu au aceeași temă?»” (Irina Teodorescu).
Dintre toate celelalte întrebări adresate pe marginea acestui subiect, mi s-a părut incitantă și ultima, cea care a închis prima seară FILB: „Sunt lucruri pe care nu le-ați scrie pentru că sunteți femei?”. Irina Teodorescu a răspuns negativ, Veronica D. Niculescu a spus că, dacă are timp să scrie, nu refuză nimic, niciun subiect, Lavinia Braniște a afirmat că, cel puțin acum, nu ar scrie despre un bărbat la persoana I singular, pe când Irina Georgescu Groza a povestit că „Am simțit, de-a lungul timpului, că am scris cel mai bine în papucii unui bărbat. Asta mă ajută să mă îndepărtez de mine, să mă eliberez de orice fel de presiune pentru a scrie”.
© Eli Bădică
Vineri, 9 decembrie, seara scriitorilor a fost moderată de jurnalistul cultural Ovidiu Șimonca, cel care a deschis evenimentul invitându-i pe oaspeți să adreseze un scurt mesaj către public. Dintre toate, voi reda doar unul, scurt, la obiect, „leninist”, cum îl descria Vlad Zografi: „Citiți, citiți, citiți”.
Mesajelor le-au urmat lecturile: Tudor Ganea a citit un pasaj excelent din
Cazemata (Polirom, 2016), Vlad Zografi, un fragment minunat din abia apărutul său roman,
Efectele secundare ale vieții (Humanitas, 2016), Marin Mălaicu-Hondrari a preferat să citească trei poeme inedite în locul unui episod din
Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015), iar Jan Koneffke ne-a adus un fragment din
Un răsfățat al vieții (
Ein Sonntagskind, Galiani, 2015, traducere din limba germană de Andrei Anastasescu, cel care a și citit pasajul în întregime în limba română, tradus special pentru FILB).
Mă voi opri puțin asupra acestui roman al lui Jan Koneffke, tocmai pentru că nu este încă tradus în limba română, iar fragmentul respectiv mi-a plăcut foarte mult. Autorul a povestit puțin despre roman înainte de lectură, iar copia pe care am primit-o în seara de festival îmi permite să vă împărtășesc și dumneavoastră detalii despre cea mai recentă carte a lui Koneffke. Poate vă trezește curiozitatea și îl citiți în original, în limba germană.
Așadar, iată prezentarea romanului
Un răsfățat al vieții: „
Ein Sonntagskind e biografia fictivă a unui intelectual vest-german și totodată o panoramă a Germaniei postbelice: Konrad Kannmacher e originar dintr-un orășel situat în Pomerania Posterioară (pe teritoriul Poloniei de azi), la Marea Baltică. În ultimele luni de război, la șaptesprezece ani, e trimis pe front ca să lupte contra partizanilor și face parte, până la începutul lui mai '45, dintr-un comando special. Toată viața e chinuit de rușine și de remușcări în urma faptelor pe care le comisese pe când era soldat al Wehrmacht-ului. După război se angajează învățător la o școală elementară; curând după aceea, însă, își începe cariera universitară. Profesor de filozofie specializat în morală, intră în politică încă din anii '50 și devine ulterior mentor intelectual al revoltei studenților din 1968. Căsniciile lui eșuează însă, iar ultima lui parteneră, care suferea de o gravă boală psihică, se sinucide.
De pe urma adolescentului Konrad Kannmacher a rămas un caiet din perioada anterioară plecării pe front: sunt povestiri de aventuri, vesele și fantastice, despre o viață împlinită, cum doar un răsfățat al sorții poate să ducă. În timpul unei vizite în Polonia, Lukas – fiul lui Konrad Kannmacher – intră în posesia caietului, foarte deteriorat, și reinventează povestirile tatălui (...)”.
Dacă prezentarea aceasta v-a convins, dar nu citiți în germană, vă propun să mergeți spre celelalte două volume ale autorului apărute la noi –
O iubire la Tibru și
Cele şapte vieţi ale lui Felix K, Humanitas Fiction, 2007, respectiv 2013 –, despre care chiar Jan Koneffke povestea vineri seara, stârnit de moderator, într-o română clară, pe un ton cald: „Prima dată am fost la București în 1993, când le-am cunoscut pe Nora Iuga și Ioana Pârvulescu. Primul roman al meu tradus în română,
Eine Liebe am Tiber, apăruse în original în 2004 și a fost tradus în 2006-2007, atunci nu prea știam română. Dar m-am bucurat că a apărut, era cu totul altceva. Și a doua carte la fel, atunci învățasem mai bine româna. A fost o sărbătoare pentru mine pentru că putea să le citească și soția mea, care, deși știe germană, nu are curajul să și citească în germană, așa că putea să citească traducerile.
Cele șapte vieți ale lui Felix K a avut un succes mai mare în România decât în Germania – unde, deși a avut cronici foarte bune, s-a văzut că nu înțelegeau exact despre ce e vorba, iar cititorii au fost mai distanți decât aici”.
Seara de festival a continuat cu dezbaterea despre fuga de realitate, toți cei patru scriitori vorbind despre o realitate altfel, întoarsă, tranformată în literatura lor. De exemplu, Vlad Zografi spunea că nu crede într-un adevărat uman care iese din social și că „ce e cu adevărat important e mereu vag și contradictoriu”, pe când Marin Mălaicu-Hondrari afirma fără tăgadă că „Sigur că în cărțile noastre apar mici întâmplări pe care le-am trăit, câțiva oameni care sunt în apropierea noastră. Dar acesta este doar începutul. O carte bună impune o realitate. Ajungi să trăiești în acea realitate. Eu trăiesc mult în realitățile din literatură. Cei mai buni prieteni ai mei sunt câțiva scriitori morți – Roberto Bolaño, mai nou, sau Julio Cortázar – și personaje din cărți, în continuare mă îndrăgostesc de femeile din cărți”. Iar Tudor Ganea a încheiat categoric: „Cred că esența literaturii este fuga de realitate”.
S-a mai vorbit despre proiectele literare în lucru – același Tudor Ganea, de pildă, spunea că lucrează la un nou roman, pe care l-a început de nouă ori până acum, că a trecut de 100.000 de semne și speră să îl termine în câteva luni –, despre infuziile realității în ficțiune, despre experiențe, succes și multe altele.
Ovidiu Șimonca și-a dorit un final rotund, așa că, la finalul serii, le-a dat cuvântul iar scriitorilor, dându-le „un minut de libertate”, timp în care fiecare să spună ceea ce dorește. Așa se face că Jan Koneffke a declarat că i-a plăcut mult seara la FILB de la MȚR – unde merge, de obicei, să se întâlnească cu prietenii –, Vlad Zografi a profitat de minutul său pentru a vorbi despre fotografii
versus muzică – „Mă sperie fotografiile, sunt mincinoase în esența lor. Mă interesează muzica pentru că nu este nimic încremenit acolo. (...) Pierdem din vedere respirația amplă a vieții cu toate clipurile astea din viețile noastre” –, iar Marin Mălaicu-Hondrari a ținut să încurajeze organizatorii FILB să continue: „Eu sper să nu fie
Adio, arme, mai bine
Imperiul contra atacă. Sper să mai fie festivalul acesta care mi-a adus scriitori extraordinari. Haideți să nu renunțăm, să lustruim puțin armele și să mergem mai departe”.
În aplauzele publicului, scriitorii le-au dat locul pe scena de la Clubul Țăranului organizatorilor FILB: Bogdan-Alexandru Stănescu, Oana Boca, Vasile Ernu şi Ioana Gruenwald. Oana Boca a spus că „am făcut ediția aceasta de dragul vostru, al publicului”, iar Bogdan-Alexandru Stănescu a afirmat că „nu e un motiv de tristețe, a murit festivalul, dar cred că a ținut atât cât trebuia. S-a schimbat și scena literară din 2008, când am început noi – și când exista
Zile și nopți la Neptun, atât –, absolut accidental. FILB a fost un festival născut la o bere, nu am plănuit niciodată să țină așa mult. Am vrut să creăm un spațiu de dialog, un spațiu cald și prietenos”. Ceea ce s-a și întâmplat. Reacțiile celor din sala MȚR au demonstrat-o vineri seara. FILB, acest „minunat festival de buzunar”, cel mai mare festival independent de la noi, și-a câștigat, an de an, publicul său fidel. Cine știe?, poate că, în ultimul ceas, vor apărea sponsori care vor fi înțeles, în sfârșit, cât de important este ca acest festival să continue.
