Oare nu l-am văzut, de fapt? Dar cartea? Am citit cartea?
O răsfoisem, da – pentru că nu mă lăsase sufletul să-l citesc pe Remarque; nici în liceu, când am înțeles că era vremea lui, nici mai târziu, când aveam să-i aud numele în discuțiile rockerilor despre războaie...
Viața era scurtă pe-atunci, îmi închipuiam că o să mor până la treizeci de ani, și eu abia reușisem să scot capul din Herman Hesse.
Ce era să fac, așadar, când aveam să-l văd pe coperta unei cărți pe care vreo colegă de la Germană o citea stând pe vine pe coridorul facultății, cu spatele lipit de calorifer, ajunsă mai devreme la curs, după o fereastră? Încă îi aveam de parcurs pe Mann și Heinrich Böll și Günter Grass și Pastior, din care nu citisem decât foarte puțin, ca să nu mai vorbesc de restul lumii
care merita, unde lista imaginară începea să cadă în falduri până la podea; unde să-l mai înghesui și pe Remarque?
Unde-l înghesuia lumea pe Remarque? Când, dacă n-ai o fereastră, să-l citești pe Remarque?
Nici de volumul de față nu m-am apropiat decât din politețe.
Zapând pe site-urile editurilor românești după noutăți în materie de carte germană, am găsit doar trei titluri. (Spune și asta ceva despre piața noastră de carte, dar e o discuție separată.) Despre
Scrisoare către tata a lui Kafka scrisesem deja. Hertha Müller, la fel de hip...
Am zis atunci, iată fereastra mea! Părea că-i venise rândul lui Erich Maria –
©Wikipedia
Tradus de Luminița Beimers și publicat de curând la Editura Polirom,
Noapte la Lisabona devine, în felul ăsta, primul lui roman pe care sunt gata să-l iau în brațe –
spre rușinea mea, aș fi zis înainte să-l citesc, pentru ca, după doar treizeci de pagini, să-mi notez în felul următor:
Poate am început eu prost, poate ar fi fost o idee bună să-l citesc pe ăla celebru mai întâi.
După care, la sfârșitul zilei, când avansasem suficient în poveste, mai pe larg:
Pare că scrie despre un lucru pe care-l cunoaște îndeaproape, dar pentru a cincea oară,
pentru un public comod, suficient – un ultim spectacol, la cerere, în care actorul strecoară din când în când o frază care a făcut impresie bună de-a lungul carierei, în spectacolele anterioare, cum ar fi: În timp ți se dezvoltă și un al șaselea simț pentru pericol.
Sau: Am învățat să trăiesc de pe o oră pe alta, dar fără să uit complet ziua următoare.
Par replicile unui film de categoria B, cu personaje care știi ce-or să zică înainte să bată la ușă, după ce bat la ușă... (Cine răspunde la ușă? A, da?!Serios?)
Adică, „refugiații nu vorbesc despre astfel de lucruri. Aduc nenorocire,” îi spune un refugiat altui refugiat – serios? De ce? De ce trebuie să îi spună asta?
Retorică, fraze pentru public. Și o tristețe soft.
© Polirom
A doua zi, după ce l-am terminat, ar fi prea mult să spun că am rămas cu un gust amar, chiar dacă se adunaseră suficient de multe lucruri în defavoarea romanului: clănțănitul de plastic al decorului și dialogurile a căror utilitate se vedea de pe rândul din spate cu ochiul liber, alternarea cuminte, previzibilă, a celor două planuri narative – credibile, de altfel, dar aduse pe tavă,
puse cu mâna, într-un tempo mai puțin firesc; rama, în general, făcută de mântuială, de un ucenic, ai fi zis, și doar retușată și semnată de Maestru. O monotonie – și în niciun caz una de calitate.
În fine, Remarque a fost, probabil, un scriitor talentat. Iubit, fără îndoială, la vremea lui și poate că iubit și astăzi – cum altfel să fi vândut zeci de milioane de exemplare? Dar
Noapte la Lisabona nu i-a ieșit decât în măsura în care a semnat dintru început un contract uriaș care nu-i cerea decât să mai spună o dată povestea
aia din Al Doilea Război Mondial – o poveste care, fără micile ei scene reușite, când scriitorul lasă impresia că uită că
lucrează, că are un deadline și, ca un pantofar, face o treabă grozavă într-o după-amiază urâtă, cu radioul în surdină, la el în demisol, netulburat de clienți în orele liniștite ale după-amiezii, fără ele ar fi fost o poveste ca oricare alta.
Chiar și acum, recitind pasajele subliniate în timpul lecturii, nu pot să nu mi-l închipui editând manuscrisul: e tehnicianul dentar care, într-o seară de vineri, fluierând o iubire din tinerețe, văduvă probabil, măritată departe, ajustează a mia proteză, ascuțind inconștient viitorii canini ai bătrânei sale cliente în timp ce pielea i se-nfioară la amintirea mușcăturilor de demult.
